400 de ani de tăcere

Se spune că înainte de naşterea lui Isus „au fost 400 de ani de tăcereˮ. Asta dacă privim strict din perspectivă „biblicăˮ. Există însă un element important care se ascunde analizei noastre atunci când privim doar din această perspectivă, şi anume: între anii 400 şi ceva înainte de Cristos şi naşterea Lui, s-au născut majoritatea filosofilor şi gânditorilor greci cărora noi astăzi, şi de mii de ani, le folosim metodele şi ideile inclusiv în creştinism. [Aristotel, Euripide, Pitagora, Euclid, Parmenide, Socrate, Heorodot (părintele istoriei), Hipocrate (cu medicina), Platon, Arhimede, Teofrast etc]

Privind strict religios, a fost tăcere. A fost tăcere pentru că oamenii religioşi au tendinţa de a privi lucrurile unidirecţional: dacă nu e din Biblie, nu e bine. Asta arată ori ignoranță, ori ipocrizie, pentru că nu poţi să pretinzi că urmezi numai Biblia în timp ce foloseşti fără nici o problemă tot ce lumea aceasta oferă, de la educaţia (care nu e religioasă) la tot felul de alte resurse. În urmă cu 2000 de ani apostolii păreau mai dezgheţaţi faţă de mulţi credincioşi ai acestui secol.

La naşterea lui Isus cele trei culturi iudeo-greco-romane erau destul de apropiate, fapt care a şi făcut posibil înaintarea Evangheliei universale a lui Isus Cristos. Cu circa 300 de ani înainte de Cristos, evreii fuseseră elenizaţi. Înţelepciunea grecească pătrunsese în rândurile învăţaţilor evrei. Dacă Evanghelia s-ar fi născut doar în iudaism, cu greu această ar fi părăsit spaţiul naţionalist religios al tradiţiei evreilor. Evanghelia s-a născut în spațiul universalist al Imperiului Roman, ca o anticipare și evidențiere a universalității scopului ei.

Ei bine, ceea ce privim deseori că „400 de ani de tăcere”, adică ceva negativ, a însemnat de fapt coacerea „suportului logistic” în cadrul căruia şi cu ajutorul căruia Evanghelia urma să fie dusă în întreaga lume. La acea vreme, lumea era una „roman[”, iar lumea romană era departe de „sfinţenia” la care se gândesc mulţi credincioși. Ba, din contră, lumea romană era una promiscuă începând de la politeismul religios, până la „politeismul” sexual. Această lume promiscuă a contribuit substanţial la ceea ce noi numim Evanghelia lui Isus Cristos, care nu poate fi influenţată de o anumită stare de moralitate a societăţii.

Astăzi, credincioşii se grăbesc să moralizeze societatea prin totul felul de proiecte politice. Deși pretind că urmeaz[ tipologia Biserici Primare, le lipsește puterea care a făcut posibilă trăirea primilor creștini intr-o lume pestriță ca cea romană a secolului I. Pretind că au aceeasi Evanghelie, dar nu mai au aceeași putere si aceeași viziune. Vor, de fapt, să aprindă lumina înaintea luminii Evangheliei. Dacă unii confundă lumina lui Cristos cu o lumânare, alţii confundă lumina Evangheliei cu tot felul de interdicţii şi plafonări politico-religioase. Şi apoi, tot credincioşii, vin să se laude cu „tradiţia iudeo-creştinăˮ a Europei care ar fi dus la progresul acestui continent, în ciuda faptului că mai totdeauna atitudinea anti-progres a credincioşilor a fost evidentă.

Nu dați mărgăritare porcilor

„Să nu daţi câinilor lucrurile sfinte şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, că nu cumva să le calce în picioare şi să se întoarcă să vă rupă”. (Mt. 7, 5)

De regulă cea mai întâlnită interpretare a acestei sintagme e aceea că, oferind cuiva nişte lucruri de valoare (cu precădere cuvinte alese), interlocutorul nu e în stare să le preţuiască la justa valoare. În consecinţă celelalt se retrage spunând sau gândind: „Nu daţi porcilor mărgăritare”. Foarte simplu.

Dacă vă uitaţi cu atenţie, această expresie este un imperativ, ca o poruncă. O caracteristică esenţială a unei porunci este aceea că ea se adresează întâi celui care o aude sau o citeşte, cu atât mai mult când textul nu specifică faptul că ar fi pentru altcineva. E una să ţi se zică: „Spune-i lui cutare să nu facă asta” şi alta e să auzi: „Nu face asta”, adică „[Tu] nu face asta”.

Isus era împreună cu ucenicii şi mulţi alţi gură-cască. Suntem la „predica de pe munte”, unde ni se spune: „Isus când a văzut noroadele, a început să le zică…” (Mt 5, 1). Isus adresează aceste cuvinte tuturor celor ce îl ascultau, care erau de fată. Nu era pentru „alţii”, ci pentru cei de față.

„Nu daţi mărgăritare porcilor..” adică „[Voi care ascultați] nu daţi mărgăritare porcilor”.

În mod normal un porc n-ar putea să facă diferenţa dintre lături şi pietre preţioase. Deci nu despre porci e vorba aici. Isus foloseşte aceasta comparaţie, această metaforă pentru a exprima un adevăr specific oamenilor. Expresia aceasta e o chemare la discernământ: să alegi între lături şi mărgăritare. Atunci când un om aude cuvintele lui Dumnezeu, felul în care le primeşte, le înţelege şi le foloseşte, îl transformă într-un porcar sau într-un giuvaergiu.

Deci, nu e despre vecinul căruia îi vorbesc despre Dumnezeu şi s-ar putea să mă respingă. E mai degrabă despre cum mă vede vecinul că folosec lucrurile pe care eu pretind că le am de la Dumnezeu. Este despre preţuirea pe care eu o arăt lucrurilor înţelepte pe care le aud sau le citesc, astfel încât vecinul, văzându-mă, să tragă singur concluzia că eu deţin ceva preţios.

În această sintagmă, porcul care se întoarce să rupă, e însăşi situaţia pe care o creăm prin ne-prețuirea lucrurilor pe care pretindem că le avem de la Dumnezeu. Dacă ne lăudăm cu lucruri pe care nici noi nu le preţuim, asta se întoarce împotriva noastră, ne scade credibilitatea şi devenim ca o sare fără gust.

Nu sunt vrednic, dar primesc

„Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul casei mele” i-a spus sutaşul roman lui Isus. Dar în acelaşi timp, cu o credinţă fermă, sutaşul a primit de la Isus vindecarea slujitorului său. În consecinţă „mă simt nevrednic” nu e compatibil cu „nu pot primi”. Din contră, primesc de la Isus tocmai pentru că eu nu sunt vrednic şi nu sunt în stare să obţin.


„Mă simt nevrednic” e sintagma cu care deseori vrem să exprimăm o oarecare supunere sau nimicmicie în raport cu Dumnezeu. Nu e rea, însă dacă ea ne împiedică să primim ceea ce Dumnezeu vrea să ne ofere, aceasta devine un pământ fertil pentru o mândrie ascunsă bine sub eticheta falsei umilinţe.

Când ne simţim nevrednici tendinţa este să căutăm să demonstrăm ceva, să răsplătim cumva ceea ce Dumnezeu oferă. Dar nevrednicia de astăzi se transformă într-o nevrednicie şi mai mare mâine, pentru că ea nu se rezolvă făcând ceva [pentru Dumnezeu], ci primind bunăvoinţa Lui necondiţionată.

“Luaţi jugul Meu asupra voastră şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre”.
Chiar dacă e un paradox, jugul lui Cristos aduce odihnă şi linişte. Nu mai am nevoie să demonstrăm nimic, nu trebuie să ne facem vrednici, nu trebuie să muncim mai mult pentru a intra şi mai mult în graţiile lui Dumnezeu.

Nu există un nivel al acceptării noastre de către Dumnezeu acum, iar mâine sau poimâine acest nivel s-ar schimba în funcţie de cât de vrednici ne-am dovedit. Azi acceptarea noastră e deplină, mâine sau poimâine doar suntem mai conştienţi de ea. Nu Dumnezeu se schimbă, ci modul cum noi îl percepem pe El. Dacă ne simţim ameninţaţi sau vinovaţi, acestea sunt doar fluctuaţii ale sufletului nostru, nu „semnale divine”.

Contrarii și contradicții

Ori de câte ori am avut ocazia să vorbesc cu oameni care criticau credinţa, unul din argumente era acela că Biblia are contradicţii. De la o vreme m-am obişnuit cu aceste discuţii. Dar e ceva cu care nu mă pot obişnui, şi anume: contradicţiile din viaţa celor care pretind că Biblia nu are contradicţii. Iată câteva dintre ele:

1. Isus spune că nu trebuie să adunăm comori pe pământ, într-un context în care vorbea de mâncare şi îmbrăcăminte, adică nevoile de bază ale unui individ din vremea Lui. Chiar dacă lărgim „nevoile” în funcţie de societatea actuală, tot sunt mulţi dintre noi care strâng cu mult mai mult decât au nevoie, ba chiar numesc aceste lucruri… binecuvântări de la Dumnezeu.

2. Ştim şi afirmăm că „Dumnezeu e dragoste”, dar cu prima ocazie în numele aceluiaș Dumnezeu, urâm şi desconsiderăm pe cei care nu se încadrează în tiparele noastre. Afişam, de fapt, un Dumnezeu tributar împrejurărilor.

3. Atât Isus, cât şi apostolii (Pavel, Ioan), spun că lumea are un mers paralel Bisericii. În ciuda acestui lucru, cei care pretind că sunt Biserica, îşi canalizează energiile şi resursele pentru a schimba sau modifica mersul lumii, culmea, găsind argumente tocmai în cuvintele lui Isus şi ale apostolilor.

4. Mântuirea e personală, Dumnezeu nu mântuieşte naţiuni, neamuri, triburi sau „biserici”, dar cu toate acestea, apare permanent în limbajul credincioşilor termeni ca „valori naţionale”, „naţiune creştină”, „destinul creştin al poporului nostru”, „Europa creştinăˮ etc.

5. Isus a spus că cei care îl urmează sunt „martori” ai Evangheliei Sale, iar mulţi dintre noi prea adesea suntem mai degrabă avocaţi, procurori sau judecători într-un „proces” care s-a sfârşit în urmă cu 2000 de ani pe o cruce.

Dezleagă măgarul de la gard

Aţi auzit vreodată expresia: „Dezleagă măgarul de la gard”? Ea este folosită de regulă atunci când un om urăşte pe un altul şi, prin asta, e legat cu acest sentiment negativ de acel om. Cel ce urăşte devine sclavul acestui sentiment pentru că „fiecare devine robul lucrului de care este biruit”. (2 Pt 2, 19)

Ura este un sentiment negativ. Indiferent ce urâm, ura pune stăpânire pe viaţa noastră. Când urâm nu creăm un gard între noi şi „celălalt”, – cum cred cei mai mulți – ci o punte care alimentează stări, sentimente, dorinţe păcătoase, obsesii.

Să încercăm să aplicăm acum această informaţie la mult ştiuta şi rodata expresie: „Dumnezeu iubeşte păcătosul, dar urăşte păcatul”. Pe lângă faptul că noi am decis, din start, agenda lui Dumnezeu (noi decidem ce face şi ce nu face El), îl şi punem în relaţie cu ceva cu care Dumnezeu nu are nici cea mai mică legătură. Noi îl legăm pe Dumnezeu „de gard”, îl asociem sentimentului de ură cu care noi înşine suntem obişnuiţi. Când spunem despre noi înşine că „urâm păcatul”, noi spiritualizăm, practic, un sentiment cu care n-ar trebui să avem nici o legătură. Când urăşti ceva, acolo intervine o relaţie negativă, nicidecum o despărţire. Soluţia apostolului Paul la relaţia credinciosului cu păcatul nu e ura, ci „moartea”. (Rom 6, 11; 1 Pt 2, 24) Cu cât scarpini mai mult rana, cu atât ea va sângera mai mult.

Lupta închipuită a unora cu păcatul reprezintă, de fapt, obsesia lor faţă de el. Cu cât lupţi mai mult împotriva lui, cu atât demonstrezi ce relaţie puternică ai cu el și cu atât mai mult el va reacționa.

„Dumnezeu este dragoste”. Nu spune că „Dumnezeu are dragoste”, ci este. Dragostea în Dumnezeu e ontologică, ține de fiinţa lui. Nu poţi să asociezi deci pe Dumnezeu cu ceva opus fiinţei sale. Când facem acest lucru explicaţia e simplă: l-am făcut pe Dumnezeu după chipul nostru, i-am atribuit lui sentimentele noastre „moraliste” false de luptători înverşunaţi împotriva păcatului. Şi credem cu uşurinţă această chestiune, pentru că suntem mânaţi de moralism, nu de cunoaşterea lui Dumnezeu. Cu cât suntem mai moralişti, cu atât credem că îl cunoaştem pe Dumnezeu mai mult şi mai bine. Am redus relaţia cu Dumnezeu la o simplă şi seacă morală. Suntem de fapt nişte luptători închipuiţi, un fel de „Don Quijote” care luptă cu morile de vânt. Şi dacă ne-am opri la atât consecințele n-ar fi atât de dezastruoase, afară de faptul că adunările sunt pline de bătrâni care toată viaţa au luptat cu păcatul şi în loc să fie ca vulturii, au rămas nişte găini care ciugulesc de pe jos firimituri de învăţătură. Deci dacă ar fi doar atât, însă noi arătăm altora un Dumnezeu închipuit care urăşte, adică face ceva împotriva naturii Sale, iar un Dumnezeu care face acest lucru e doar un idol grotesc făcut după chipul şi asemănarea celor care îl propovăduiesc.

Despre (ne)încercarea lui Avraam

  • Acum am văzut că eşti credincios, îi spune Dumnezeu lui Avraam.
  • Super tare! Înseamnă că merit şi eu o diplomă, zice Avraam scoţându-şi pieptul în faţă.
  • Da, cum să nu?! O vrei simplă sau cu motive florale şi margini aurite? Îl întreabă Dumnezeu ironic.
  • Păi… dacă tot o facem, s-o facem de poveste, spune Avraam.
  • În cazul acesta, spune Dumnezeu, trebuie să mai aşteptăm până pe la +1400 ca să se nască Gutenberg.
  • Ăsta cine mai e? întreabă Avraam contrariat.
  • Un tip aşa ca tine, curajos, care a inventat tiparniţa. Aia la care am fi putut face diploma ta.
  • Auzi, poţi să îmi spui şi mie ceva serios?! Că de când am început discuţia asta mă tot iei cu ironii, spune Avraam vădit enervat.
  • „Ceva serios”? Sigur, abia aşteptam să deschizi subiectul. Ascultă o treabă serioasă: Faza cu „încercarea credinţei lui Avraam” e pentru cei care cred că până şi o durere de măsea e o încercare. Eu nu am nevoie să testez pe nimeni şi nimic pentru a şti; Eu ştiu totul!
  • Bine, bine, eu cu asta sunt de acord, spune Avraam, dar atunci ce e cu piesa asta cu „jertfirea lui Isaac”? Am parcurs atâta drum, mi-am frământat sufletul, ca să vină unii să spună că a fost doar o… încercare? După toată treaba asta am rămas doar cu o sperietură, iar tu vezi totul ca pe o glumă bună.
  • Stai, n-o lua chiar aşa, nu te întinde prea mult la concluzii. Ţi-am spus mai înainte: Eu ştiu totul.
  • Bun, şi atunci ce-ai vrut să demonstrezi cu tot circul ăsta? La ce-mi foloseşte mie? întreabă Avraam.
  • Foarte bună întrebarea: „La ce-mi foloseşte mie?”, pentru că deocamdată doar ţie îţi foloseşte. Când ai crezut că Eu ţi-am cerut să îţi aduci fiul ca jertfă, ai ascultat fără să crâcneşti. De ce?! Stai, nu-mi răspunde! Pentru că ai văzut asta la popoarele din jur care îşi trec copiii prin foc pentru idolii lor şi n-ai făcut nici o diferenţă. Singura bilă albă din toată treaba asta e că ai crezut măcar că Eu aş putea să îl învii pe Isaac. Da, aș fi putut să fac asta.
  • Şi atunci de ce m-ai oprit? întreabă Avraam. Puteai să îl învii şi ţi se ducea faima! Ţi-aş fi făcut nume mare.
  • Spui lucrurile astea tocmai pentru că abia mă cunoşti, îi spune Dumnezeu. Crezi că te-am chemat pe tine ca pe spinarea ta eu să-mi fac un nume? Crezi că eu sunt ca ceilalţi dumnezei, făcuţi de mintea şi mâna umană? Asta trebuia să înveţi din „jertfirea lui Isaac” şi s-o ţii minte pentru toată viaţa: Eu sunt cu totul altfel. Te-am oprit la timp tocmai pentru că Eu nu am nevoie de jertfe, cu atât mai puţin umane. Eu milă voiesc, nu jertfă!
  • Şi-atunci cu jertfa Fiului Tău cum rămâne? Ea ce rost are?
  • Ups, te-a cuprins revelaţia?! afirmă Dumnezeu încântat. Despre Fiul Meu… El a trebuit să accepte să devină jertfă, tocmai pentru a opri pentru totdeauna jertfele, oricare ar fi ele. Din nefericire, peste mii de ani de la acest eveniment oamenii tot jertfesc şi tot caută ţapi ispăşitori, deşi în mod ciudat tot ei spun că jerfta Fiului meu e completă. Pe tine te vor ţine minte doar că pe un om al credinţei, tatăl credincioşilor, dar nu vor aminti şi lecţia pe care ai învăţat-o astăzi că Dumnezeu n-are nevoie de nimic. Dacă El face ceva, e întotdeauna pentru oameni şi spre binele lor.

Sincer sau „sine cera”

Originea cuvântului „sincer” este legată de o veche practică necinstită – aceea de a ascunde cu ceară fisurile vaselor de lut. Ceara se topea și defectul mascat ieșea la iveală mai târziu, spre paguba și dezamăgirea celui care plătise un preț mare pentru un lucru pe care îl crezuse fără defect. „Sine cera” însemna fără ceară, adică ceea ce vedeai pe dinafară era și pe dinăuntru. Nu însemna fără defecte, ci cu ele la vedere, astfel încât cumpărătorul să decidă dacă vasul merita prețul și dacă putea să îl repare singur apoi.

În Japonia există exact opusul acestui obicei nefericit: obiectele din sticlă sau din porțelan care se spărgeau erau reparate cu… aur. Aur topit. De ce această variantă era una extraordinară? În primul rând, pentru că aurul dă valoare unui obiect fără prea multe calități care să-l recomande. Aurul poate să facă din cioburi bune de aruncat un obiect de mare preț. În al doilea rând, pentru că fisurile reparate cu aur se văd foarte bine. Nu este nimeni mințit. Știi ce ai în față, știi că nu e perfect. Deci aurul oferea valoare unui obiect, fără să-i ascundă imperfecțiunile.

Ne-am obișnuit, preluând practicile atât de pragmatice ale veacului nostru, care prețuiește mult forma fără conținut, să aruncăm imediat obiectele deteriorate și, mai trist, să disprețuim oamenii a căror viață s-a făcut țăndări, la un moment dat. Oamenii ale căror cicatrice, aflate „la vedere”, ne descoperă traume și schilodiri pe care și le poartă cu greu și cu capul plecat.

Să căutam să fim ca japonezii: să lipim cioburile cu aur topit. Să prețuim urmele suferinței ca semne ale unei istorii de viață, ale unei experiențe care dă demnitate. Și haideti să ne conturăm propriile defecte în mod vizibil, să nu ni le mai ascundem! Dacă ne ascundem greșelile si vrem să părem perfecți, pe undeva e un semn că lipsește aurul.