Abuz, vinovăţie, religie şi…înapoi la abuz

Un copil abuzat, victimizat devine, automat, și o victimă a propriei vinovății. El nu are toate datele pentru lucrurile care i se întâmplă. Nu știe cum să reacționeze. Cui să-i spună şi cu ce cuvinte? Ce vor crede alţii dacă vor afla? Cum îl vor privi apoi colegii, prietenii? Mai mult, cum să mai aibă încredere într-un adult, când deja unul l-a molestat sau abuzat? Singura reacție prezibilă a unui copil va fi închiderea în propria cochilie dintr-o dorință absolut firească de a se apăra.

În plus, el aude că societatea critică victimele care au fost violate, abuzate. „Dacă au fost violate şi n-au spus nimic, înseamnă că le-a plăcut”, spun unii. Vă daţi seama că cei care gândesc atât de deformat, nu pot fi convinşi nicicum de nevinovăţia unei victime. Ei întotdeauna vor găsi motive să creadă că „trebuie să fi făcut ele ceva de au fost violate”. Copilul creşte într-o astfel de societate. Unii spun că e diferență între o femeie matură violată și un copil. O societate care învinovățește o femeie pentru că a fost violată, nu prețuiește nici copilul, chiar dacă vrea să arate asta. O societate care găsește vinovată o femeie care e violată, dar crede că apără drepturile copilului, e o societate schizofrenică.

Copilul se poate simţi vinovat şi pentru simplul fapt că părinţii lui se despart. Adulţii au deseori tot felul de lucruri de împărţit şi tot felul de motive pentru care nu mai vor să fie împreună. În multe cazuri, copilul crede că acest lucru se întâmplă din cauza lui. E pus apoi să aleagă „între mama şi tata”, e pus, de fapt, să poarte povara pe care cei doi soţi maturi o poartă individual. Copilul devine judecător într-o situaţie în care el trebuia a fie doar beneficiarul dragostei şi liniştii căminului pe care cei doi trebuia să îl construiască. Iată un copil care, mai mult ca sigur, în multe alte situaţii îi va fi greu să pună lucrurile „împreună” în mintea lui. El e rupt in interiorul lui, in sufetul lui. De aici gândirea de cutiuţa: aici e mama, aici e tata, aici sunt eu, niciodată toţi în acelaşi timp şi în aceeaşi situaţie. Mintea lui va fi iremediabil scindată şi faţă de altfel de situaţii. (Gândiți-vă pentru o clipă la o societate formată în majoritate din astfel de indivizi!)

Bineînţeles că sunt mii de situaţii în care un copil poate fi victimă. Săptămâna trecută circula o ştire cu o fetiţă violată timp de doi ani de tatăl vitreg cu acordul mamei. Nu e doar un viol, e un viol concertat, admis, planificat. Doi ani! Şi e doar unul din cazurile care apar, când şi când, în mass-media. Doi ani în care acea copilă cu siguranţă era total debusolată cu privire la ceea ce i se întâmplă, devreme ce tocmai cei care trebuiau să o protejeze o molestau. Cum să aibă încredere față de un adult când tocmai cei care trebuiau să aibă grijă de ea au molestat-o?!

Tragic e că astfel de evenimente nu se termină atunci când copilul găseşte putere să spună cuiva sau atunci când se află într-un fel sau altul. La ce fel de justiţie are România, ba chiar ar fi de preferat să nu se afle niciodată ce i s-a întâmplat unui copil. Au fost cazuri când copilul molestat locuia vizavi de agresorul pe care justiţia l-a lăsat în libertate! Pe unele victime, vina unor abuzuri le împinge la suicid, pe altele la fapte anti-sociale, iar altele se resemnează în…religie. Această „doamnă anostă, autoritară și perversă”, promite linişte şi siguranţă, dar funcţionează cu aceleaşi mecanisme ca ale agresorilor: alimentează vina, pentru ca permanent să poată oferi iluzia iertării în schimbul unor beneficii pentru îmbuibaţii ei slujitori. Victimele familiilor, ale statului, ale orfelinatelor, ale închisorilor etc. devin automat și victime ale religiei. Religia devine un fel de „opiu” menit să liniştească conştiinţa pe nedrept vinovată a acestor nenorociţi ai împrejurărilor. În loc să lupte împotriva acestui gen de abuzuri pentru a le stopa şi pentru a face dreptate victimelor – aşa cum dealtfel e stipulat în Biblie – religia, biserica, religioşii, moraliştii devin complici. Femeia trebuie să fie supusă; dacă o bate bărbatul înseamnă că a făcut ea ceva. Fetele violate și agresate sigur au avut o vestimentatie neadecvată, iar gibonul a fost pur și simplu provocat. Copiii trebuie disciplinați, pentru că – nu-i așa?! – „bătaia e ruptă din raiˮ sau „Dumnezeu ceartă și pedepsește pe cei pe care îi iubeșteˮ. Foarte drăgut, biblic am spune. Sau cum se spunea când eram la cămin: „Trebuie să fi făcut tu ceva de te-a bătut, nu ești chiar atât de nevinovatˮ. O relativizare a agresiunii: nici victima nu e victimă sută la sută, nici agresorul nu e agresor sută la sută. Într-o astfel de situație, nu rămâne decât să uităm incidentul, ca și când nu s-a întâmplat nimic.

Luaţi în calcul, de pildă, atitudinea aşa zisului „grup de rugăciune din parlamentˮ care se opune educaţiei sexuale. Acea educaţie sexuală care ar trebui să il înveţe pe copil că orice atingere a zonelor lui intime sau ceva asemănător e un abuz şi trebuie reclamat. Acesta este unul din aspectele „educaţiei sexuale”, nu filmele porno care rulează în mintea acestor moraliști, la rândul lor abuzaţi de părinţi religioşi care le-au înfierat mintea cu tot felul de frici şi vinovăţii. Dacă ei n-au putut vorbi despre sexualitatea lor şi au crescut în lagăre familiale unde discuţia despre sex era ceva interzis, păcătos, tabu, nimeni să nu mai poate face acest lucru. Discuțiile despre sex le-ar răscoli propriile angoase și devieri legate de același subiect. Victimizarea şi abuzul devin norme într-o societate de abuzaţi.

De ce credeţi că în 10 ani de abuz la Seminarul Teologic din Huşi, nici un elev n-a vorbit despre violurile la care erau supuşi? De ce credeţi că nici un elev n-a vorbit despre atmosfera lascivă care plana în acel seminar? Mai mult, de ce părinţii înşişi n-au vorbit atunci când au aflat ce se întâmplă acolo? De ce a fost nevoie ca nişte jurnalişti să scoată la suprafaţă abuzurile şi mizeria morală dintr-un institut de teologie? Pentru că starea asta de victimizare e atâta de întipărită în societatea românească, şi e atâta de alimentată de religia naţională, că e greu să ieşi din acest păienjeniş. O religie care alimentează vina pentru a profita de pe urma victimelor, nu va fi niciodată una care sa dea dreptate victimelor. Clerul însuşi, slujitorii, reprezentanţii bisericilor şi ai cultelor sunt ei înşişi abuzatori care întreţin această atmosferă de tăcere şi de ascundere a adevărului.

De ce credeți că nu există nici un scandal de abuz în cultele neoprotestante? Pentru că nu există așa ceva, ar spune unii. Da, de unde! Pentru că enoriașii sunt învățați să creadă și să perpetueze ideea că divulgarea mizeriilor din interior ar aduce un prejudiciu lui Dumnezeu însuși. Se păstrează mizeria sub preș sau se spală rufele în familie, pentru ca reputația lui Dumnezeu (!) să nu fie știrbită. Toată lumea trebuie să știe că acolo lucrurile merg ca unse, ca ei sunt „curațiˮ. Numai că, așa cum dacă vrei să cureți ceva, murdărești altceva, păstrarea unei imagini curate a comunității se face deseori cu un preț prea scump: eliminarea unor membri vulnerabili. Orice se întâmplă, toată lumea trebuie să cadă de acord ca „cei care nu sunt ca noi, sunt împotriva noastrăˮ sau ca „n-au fost niciodată dintr-ai noștriˮ. Se încurajează o „ipocrizie sfântăˮ bazată tocmai pe Biblia care ar fi trebuit să dea pe față astfel de apucături.

Jurnaliștii care au investigat cazul de la Huși au fost acuzați că „smintesc poporulˮ. Adevărul nu smintește pe nimeni, doar minciuna și prefăcătoria face asta. Sminteala vine după ce zeci de ani s-a întreținut o atmosfera sfântă într-un climat totalmente murdar. Ar fi mai simplu pentru toți să ne comportăm ca ceea ce suntem în realitate: oameni păcătoși, cu metehne și slăbiciuni. Să admitem că putem oricând să o luăm pe arătură, iată un mod de a ne păzi și vindeca. Să admitem că sunt probleme de natură sexuală în societate. Să vrem să învățăm despre asta e un mod de a ne păzi și vindeca. Negarea acestor lucruri, respingerea și ascunderea lor, duce la abuzuri ca cele de la Huși, Constanța și ca sutele și chiar miile din familiile „tradiționaleˮ.

De ce credeţi că în România singura problemă sexuală e… homosexualitatea? Pentru că e o formă de refulare a celorlalte deviaţii sexuale acceptate, practicate, ascunse şi întreţinute. O minte religioasă vinovată va trebui într-un final să găsească un ţap ispăşitor care să îi ofere o liniştire cathartică; să îi ofere măcar pentru puţină vreme impresia că e de partea adevărului. Astfel de oameni, vinovaţi şi cu mintea plină de fantasme sexuale suprimate ies în stradă împotriva altora care au în comun aceeaşi problemă (sexuală) dar diferă printr-un singur aspect: cei din urmă nu s-au lăsat manipulaţi şi abuzaţi de religie sau de biserică. Diferenţa dintre unii şi alţii e că cei din urmă au ieşit din cercul victimar, iar acest lucru deranjează. Libertatea deranjează. Aduceti-vă aminte, cei care cunosc cât de cât Biblia, de pilda fiului risipitor: fiul cel mare, moralistul, victima propriilor lui limitări și fantasme, s-a simţit deranjat la culme de destrăbălarea fiului cel mic, de deviaţiile lui de la morală. Sclavul nu poate suporta libertatea şi va găsi oricând motivaţii pentru frica lui de libertate: ascultarea de biserică, de Biblie, de Domnul etc. Sanchi! El colcăie pe dinăuntru de dorinţe dubioase pe care le va transforma oricând într-un „război sfânt” împotriva altora. Dar asta nu rezolvă problemele, ci le perpetuează. Se va ajunge, dacă nu s-a ajuns deja, la o societate de „victimeˮ, dacă nu reușim într-un final să ne debarasăm de „autoritățileˮ care au tot interesul să întrețină această stare.

Occidentul nu a renunțat la Dumnezeu, cum afirmă unii. Occidentul doar a reușit să depășească starea de victimă întreținută de religie. Dumnezeu și credința trebuie să fie cu totul altceva decât această stare de victimizare și îndobitocire motivate prin religie. Românii par „mai creștini decât alțiiˮ, pentru că au făcut din victimizare cheia religiei lor. Auto-victimizarea e antagonică spiritului cristic. Isus a fost victima violenței umane, însă învierea lui e dovada depășirii (și rezolvării) acestei stări. Religia românească s-a oprit undeva la mormânt, și din câte se vede, nici măcar nu e mormântul lui Isus. O religie a morților și a victimelor care nu se poate depăși pe sine, pentru că depășirea ar însemna însăși dispariția ei.

Așa se întrețin și victimele sociale. Biserica, religia nu se implică în rezolvarea acestor probleme, pentru că dispariția victimelor sociale ar duce la dispariția religiei care oferă opiul de care vorbeam mai sus. Dar prin asta ne dăm seama și de veridicitatea religiei: un cult care se întreține „dinˮ și „peˮ spinarea enoriașilor arată că nu are nimic de oferit, el doar jumulește. Este exact ca drogul: dai o gramadă de bani pentru o iluzie care nu te vindecă, ci doar amână și înrăutățește problema. Singurul care câstigă e doar cel care ți-l oferă.

Revelație și interpretare

Ni se spune permanent în comunitatea religioasă că, pentru interpretarea textului Bibliei, trebuie mers la context, adică tot la text. E un fel de a te învârti în jurul cozii: interpretez textul cu textul. Asta reprezintă mai degrabă o interpretare circulară, ce reiese doar din texte. Pentru o interpretare mai largă trebuie să îmi pun întrebarea: Ce anume a generat textul? Ce credințe, mentalități, superstiții, experiențe, limitări socio-culturale a influențat ceea ce s-a scris?

Plecarea de la text e un pas semnificativ în interpretare, însă nu este cel mai important pas şi nu reprezintă sursa primară. Numai dacă luăm în calcul faptul că textul urmează tradiţiei orale, atât la evrei, cât şi la creştini, asta ar fi suficient să ne ajute să înțelegem că textul nu reprezintă ultima verigă sau baza de la care ar trebui să se facă interpretarea. Textele pe care le avem noi astăzi sunt o urmare a tradiţiei orale care, ulterior, a fost pusă în scris. Comunitatea (atât cea ebraică, cât şi cea creştină) au funcţionat, la începuturile ei, fără o bază scrisă. Mai mult de atât, tradiţia orală însăşi, era la rândul ei o interpretare a revelaţiei pe care fiecare comunitate a pretins că a primit-o. Dumnezeu se revelează, dar omul trebuie să interpreteze această revelaţie, pentru că omul nu vorbeşte şi nu înţelege „în aceeaşi limbăˮ cu Dumnezeu. Dacă omul ar înţelege exact ceea ce Dumnezeu vrea să transmită, între el şi Dumnezeu n-ar mai fi nici o diferenţă. La acest aspect ar trebui să se gândească toţi cei care cred că Moise vorbea cu Dumnezeu „faţă în fataˮ sau că el şi alţii au priceput exact ce voia Dumnezeu să transmită. În ultimă instanță, „ceea ce este scrisˮ reprezintă cam a treia mână a revelaţiei. Asta ca să fiu indulgent, pentru că textele au suferit modificări peste modificări şi adăugiri peste adăugiri.

Biblia ca „normă de credinţăˮ este o negare a vieţii însăşi

Iacob Neusner spune că „nu Biblia (Vechiul Testament) este cea care a creat şi modelat spiritul religios al iudaismului, ci spiritul iudaismului a marcat Biblia cu amprenta propriei sale forme şi expresii. Viaţa, cu năzuinţele şi nevoile ei se schimbă de la o generaţie la altăˮ.[1] Altfel spus, viaţa e cea care dă sens textului, nu invers. Biblia ca „norma de credinţăˮ este o negare a vieţii însăşi, care suferă transformări în fiecare generaţie. Dacă astăzi noi am fi generaţia care ar scrie Biblia, cu siguranţă vreo trei sferturi din ce conţine ea nu s-ar mai regăsi.  

Textul final al Bibliei e o sumă de modificări şi adăugiri pe care ambele comunităţi (iudaică şi creştină) le-au făcut. Nu înseamnă că ei au modificat Biblia, ci că Biblia e un rezultat al modificărilor de la originea ei. Fiecare generaţie a adus noi şi noi interpretări şi modificări Bibliei până la canonizarea ei. Asta explică majoritatea textelor care se contrazic, mai ales în Primul Legământ. Evreii au fost mai puţin scrupuloşi cu textele, pentru că le-au înţeles de la început în primul rând ca pe o istorie a comunităţii lor şi abia apoi ca o revelaţie, comparativ cu creștinii care văd lucrurile exact invers.

Biblia reprezintă un stadiu al în înţelegerii divinităţii prin analogie

Pentru evreu, Biblia e rezultatul interpretării revelaţii orale, căreia i-a urmat scrierea. Evreii au înţeles, cel puţin încoace, faptul că Dumnezeu nu putea fi înţeles decât prin analogie.[2] Interpretarea aşa zisei revelaţii era de fapt o analogie a lui Dumnezeu, analogie care a luat chipul omului şi a condiţiilor în care el trăia, pentru că omul nu cunoaşte o altă realitate decât cea care îi e la îndemână. Dumnezeu a fost antropomorfizat şi sociomorfizat pentru a deveni accesibil înţelegerii umane. Iar aceasta antropomorfizare şi sociomorfizare poartă chipul omului de atunci, a omului primitiv, antic. Transcendentul şi istoricul au fost interdependente în acest process al revelaţiei.[3] De aici şi anormalitatea de a lua un text din antichitate pentru a face din el steag sau norma de credinţă, pentru că el aparţine în primul rând contextului de după „atunci şi acoloˮ. Biblia reprezintă un stadiu al în înţelegerii divinităţii prin analogie, stadiu care a suferit diverse modificări în funcţie de progresul la care se găsea comunitatea în stadiile ei de dezvoltare.

Referitor la progress, Karl Rahner spune că noi, creştinii (adică cei care au urmat comunităţii primitive) doar pornind de la Cristos avem posibilitatea să separăm revelaţia de istoria cu adăugirile şi deformările umane. Numai pornind de la Cristos putem înţelege ce şi cât din textul biblic reprezintă o interpretare corectă a revelaţiei faţă de balastul uman inevitabil care s-a interpus acestei interpretări.[4] Dacă am încerca să aprofundăm Vechiul Testament, spune el, ca nişte cercetători ai istoriei, făcând abstracţie de credinţa în Isus Cristos, nu am avea nici un criteriu pentru a distinge efectiv între manifestarea legitimă a lui Dumnezeu şi coruperea şi scurtcircuitarea omenească.[5] Creștinii și-au impropriat Vechiul Testament și l-au privit ca pe o revelație exclusivă, nu doar ignorând comunitatea care l-a produs (evreii), ci și condițiile primitive la care el face referire și care au fost scrise ulterior acestor condiții.

Omul care pretinde revelaţia se transformă inevitabil într-o comunicare a propriei sale înţelegeri privind divinitatea. El nu se poate depăşi pe sine în comunicarea a ceea ce i-a fost revelat. Revelaţia îmbracă forma propriei lui personalităţi. Dumnezeu a ales să respecte personalitatea şi libertatea omului oferindu-i acestuia privilegiul de a transmite revelaţia primită prin intermediul personalităţii lui. Omul nu e doar un vas sau o trompetă a revelaţiei, el devine una cu revelaţia pe care o primeşte. Când un om vorbeşte despre Dumnezeu, el nu trasmite nişte vorbe doar, ci se transmite pe sine. Din această cauză deseori ne dăm seama când un om e făţarnic şi nu are nici o legătură cu divinitatea, el transmiţând nişte vorbe goale fără nici o esenţă; ne dăm seama când un ins care vorbeşte „despre Dumnezeuˮ este, de fapt, un făţarnic, un fariseu, o trompetă goală: îl el revelaţia nu a luat chip.

Absolutismul textual ne împiedică să facem distincţie între lucrurile care aparţin cu adevărat revelaţiei şi inevitabila interferență umană.

Acum, cunoscând aceste lucruri, trebuie să înţelegem de ce absolutismul biblic nu doar că nu ajută, dar dăunează însăşi credinţei pe care vrem să o transmitem. Absolutismul textual ne împiedică să facem distincţie între lucrurile care aparţin cu adevărat revelaţiei şi inevitabila interferență umană. O atitudine mult mai relaxată faţă de text ne-ar ajuta să evităm desele situaţii în care suntem mai degrabă nişte fanatici, şi nicidecum nişte urmaşi ai lui Isus. Obscurantimsul nu poate fi un cadru proprice proclamării revelaţiei, cu atât mai mult cu cât am arătat deja că fiecare om are propriul lui mod de a înţelege această revelaţie. Riscul e ori să ne transformăm individual în nişte mici fanatici, ori să devenim o masă amorfă, un colectiv psihotic care transmite orice altceva numai pe Cristos nu.


[1] Iacob Neusner. Iudaismul în timpurile moderne. p. 100

[2] Karl Rahner. Tratat fundamental despre credință. p. 259

[3] Ibidem. p. 261

[4] Ibidem. p. 243

[5] Idem.

Așa m-am născut, așa mor

Religia reprezintă o chestiune extrem de serioasă în viaţa unui individ. Uneori râdem, glumim pe seama celor care cred lucruri aberante sau ciudate, dar dincolo de acest aspect există cel puţin o latură care trebuie privită cu alţi ochi faţă de cum a fost privită până acum. Mă refer la relaţia copilului cu religia. La noi în ţară, şi în majoritatea ţărilor, vârsta de 14 ani reprezintă momentul când copilul poate lua nişte decizii împreună cu părinţii. Până la 14 ani se presupune că un copil nu are discernământ, iar după 14 ani el are un discernământ parţial: nu are carte de identitate, nu poate călători singur, nu poate să facă multe lucruri fără acordul său împreună cu părinţii. Ce scăpă din vedere legislatorii este faptul că tot până la vârsta de 14 ani nici părinţii n-ar trebui să aibă voie să facă şi să ofere copilului lucruri faţă de care copilul nu îşi poate folosi discernământul. Religia e una dintre aceste laturi şi, poate, una dintre cele mai importante laturi care afectează în mod iremediabil personalitatea. Sunt unele excepţii, dar excepţiile doar întăresc regulă.

René Girard, referindu-se la tipul de relaţie părinte-copil, spune că un copil nu are capacitatea de a refuza sau discerne lucrurile pe care un părinte i le oferă. Dacă ceea ce părintele oferă vine însoţit şi de informaţia că „acesta e singurul adevărˮ, copilul va creşte deformat şi îi va fi aproape imposibil, la maturitate, să mai poată refuza sau critica lucrurile care i-au fost servite drept adevăr absolut. Pur şi simplu mintea lui intră într-un fel de ignoranță, o ignoranță bazată pe impresia falsă că deţine adevărul şi, deci, nu mai are rost efortul de a-l căuta sau de a-l critica. „Întreaga orientare a dorinţelor sale [ale copilului], adică viitoarea selecţie a modelelor, va fi afectată de aceasta. Este în joc personalitatea sa definitivă”.[1]

Părintele îi spune copilului că el deţine cheia înţelegerii tuturor lucrurilor, copilul are datoria de a accepta necondiţionat tot ceea ce părintele îl învaţă. Dacă e vorba de lucruri casnice, de conduită, chestiuni generale care intră în sarcina oricărui individ, asta e una, dar când e vorba de religie lucrurile stau cu totul diferit. Zecile de mii de confesiuni, culte, organizaţii, grupări, idei arată faptul că acest element al religiei nu poate fi bătut în cuie. Şi, mai grav, nu poate fi bătut în cuie fără a schilodi aproape pentru totdeauna personalitatea copilului şi a viitorului adult care, prin prisma acestor informaţii absolutiste, devine un handicapat socio-cultural, o victimă a religiei părinţilor lui.

Acest tip de relaţie poate fi extins la preoţi, educatori, învăţători, profesori. Copiii sunt trataţi ca nişte valize mutate de colo-colo în funcţie de interesul celor maturi, care pretind că au „cheia cunoaşteriiˮ. Copiii sunt tratați ca nişte butoaie în care adulţii îşi vărsa informațiile şi, odată cu ele, frustrările, mizeriile şi limitările personale. Se transmite invevitabil mesajul că tot ceea ce moşteneşte copilul de la bunici, părinţi etc. sunt lucruri care nu mai trebuie să sufere nici o schimbare, pentru că ele au fost deja cântărite şi evaluate şi se potrivesc mănuşă cu personalitatea viitorului adult. De fapt, acest lucru îl transformă pe individ, aşa cum am spus deja, într-un handicapat.

Religia ar trebui tratată ca o viitoare carieră. Criticăm părinţii care impun copiilor ce liceu sau facultate să aleagă, dar nu avem nici o problemă că, până la momentul acela, părinţii deja şi-au refulat propriile neputințe prin intermediul religiei. Sunt mulţi părinţi care îşi tratează copiii ca pe nişte posesii. Ştiţi aia cu „eu te-am făcut, eu te omorˮ. Copilul nu e o altă persoană, e doar „băiatul lui tataˮ sau „fata mamiiˮ care va realiza lucruri bune în viaţa numai dacă face ce spune tata sau mama. Copilul trebuie să fie copia fidelă a tatălui său a mamei, începând de la religie, până la meserie. Sunt mii de cazuri de copii care au ales aceeaşi meserie ca a părinţilor sau nu şi-au criticat religia familiei tocmai pentru a nu-i supăra pe părinţi. Genul acesta de decizii pleacă din nişte relaţii toxice, posesive, nesănătoase. Avem de-a face, de cele mai multe ori, cu nişte victime ale unui lanţ vicios. Rareori câte unul dintr-o astfel de familie reuşeşte să iasă din acest cerc devenind „oaia neagrăˮ a familiei, pentru ca ales altă meserie, alt tip de religie sau că s-a căsătorit cu altcineva decât ar fi vrut părinţii.

Dar să nu ne închipuim acum că, dacă cineva își schimbă religia, înseamnă că, automat, a ieșit din cercul vicios. Nu schimbarea religiei e rezolvarea problemei. Deseori, copiii crescuți cu mentalitatea că părinții sau preotul deține adevărul absolut, întrețin acest statut de victimă inclusiv atunci când își schimbă religia/cultul. Nu mai merge la ortodocși, merge la pocaiți. Asta nu a rezolvat problema, pentru că șablonul acesta victimar se repetă: alți lideri se vor erija în „deținători ai adevărului absolutˮ, alții vor cere aceeași ascultare și lipsă de discernământ. Ba, cu atât mai mult sunt șanse de a continua acest lanț victimar, pentru că apare ideea falsă că dacă ne-am schimbat religia/cultul înseamnă că „acum totul e okˮ. Există și o recompensare psihică a acestui comportament victimar: cu cât critici mai puțin cultul, religia, liderii, popa, pastorul, comitetul etc. cu atât vei fi considerat mai spiritual și ți se va oferi posibilități de afirmare. Pentru că despre afirmare e vorba în cele mai dese cazuri. De aici se nasc și abuzurile.

Se spune că pisica are 9 vieţi. Ca un iubitor de pisici vă spun că uneori nu au nici măcar una cum trebuie. Dar nu despre pisici e vorba aici, ci despre oameni. Avem o singură viaţă. Ea nu ne-a fost dată pentru a-i mulţumi pe alţii şi nici pentru a urma orbește calea altora, chiar dacă deseori căile oamenilor se intersectează. Religia nu ar trebui să facă parte din categoria lucrurilor pe care ni le însuşim doar pentru că ne-am intersectat cu ele. Faptul că m-am născut într-o familie unde mama şi tata practicau o religie, asta nu e un motiv să urmez aceeaşi religie. Eu nu sunt mama şi tata, eu sunt un altul, o altă persoană. În plus, nu am 9 vieţi pentru a-mi permite să îmbrăţişez fără discernământ ce au ales alţii, chiar dacă e vorba de mama şi de tata.

Uitaţi-vă la animale. Puiul creşte împreună cu mama sau cu ambii părinţi până la un moment, apoi, în mod natural, copilul e lăsat „să zboareˮ. Dacă nu face acest lucru, puiul devine o victimă sigură. În mod natural puiul e împins către independenţă. El trebuie să ia decizii proprii, îşi va urma propria cale. Permiteţi copiilor să zboare către calea lor şi, dacă mai puteţi, redresaţi-vă propria cale, mai ales în materie de religie. Începeţi cu înţelegerea faptului că independența e primordială oricărei cai, cu atât mai mult când e vorba de religie. Ar trebui să fie suspect pentru oricine atunci când i se cere sa fie „dependent de Dumnezeuˮ, pentru că, de cele mai multe ori, nu despre Dumnezeu este vorba, ci despre tot felul de forme de autoritate pe nedrept numite așa.

Alegerile corecte şi împlinitoare nu pot fi decât alegeri făcute în libertate. Folosiţi-vă discernământul, nu vă sfiiţi să criticaţi lucruri care nu vi se par în regulă, nu accepati tot felul de indivizi şi situaţii care ţin să ia forma unor „autorităţi divineˮ. Dacă orice astfel de autoritate vă încalcă liberatea de alegere impunându-vă tot felul de „adevăruri absoluteˮ, aveţi curajul să fiţi sceptici, răbdători, critici. La început va fi mai greu, dar rezultatul va fi unul pe măsură.

„Sistemul social îi obişnuieşte pe oameni să vadă funcţia, uniforma sau orice altceva ar mai putea fi ca dovadă a competenţei liderului şi, câtă vreme aceste simboluri, susţinute de către întregul sistem, sunt prezente, omul de rând nici măcar nu îndrăzneşte să se întrebe dacă împăratul poartă haine”.[2]

Încercați să vizualizați efectele pe care le are religia impusă în țara noastră. Copiii sunt luați de mici și „ștampilațiˮ ca făcând parte în mod necesar, obligatoriu dintr-un cult. La maturitate majoritatea dintre ei devin masa de manevră a liderilor de cult. Dacă popa spune că trebuie votat PSD-ul, majoritatea asta fac, pentru că așa au fost crescuți: cu ideea ca popa deține adevărul, popa are întotdeuna dreptate. În cultele neoprotestante e la fel: dacă pastorul spune ca trebuie să votezi la referendum, pastorul, care e „unsul Domnuluiˮ și „depozitarul adevărului absolutˮ, trebuie urmat orbește. Intervine, de fapt, un transfer de responsabilitate: individul e incapabil să ia niște decizii proprii, fiindu-i mai ușor să se lase condus, devreme ce acest lucru s-a întâmplat din fragedă pruncie. Vorba aia: „Dacă ai fost prostit de mic, la maturitate e floare la urecheˮ.

[1] René Girard. Violența și sacrul. pp. 160-161

[2] Erich Fromm. Anatomia distructivității umane. p. 183

Sociopații „deținători ai adevăruluiˮ

Când Adam a dat nume tuturor animalelor, acest fapt a determinat în mod automat un grad de putere a omului faţă de animale. Numirea unui lucru face ca acel lucru să devină subordonat celui care îl numeşte. Observaţi şi textul din Genesa: „Dumnezeu a numit lumina ziˮ, şi celelalte. Din acest motiv evreii refuzau să rostească numele divin, pentru că acest lucru însemna o formă de idolatrie: era ca şi când Dumnezeu se năştea din limbajul omului.[1]

În antichitate se credea în mod superstiţios în legătura magică dintre cuvânt şi realitatea pe care acesta o arăta. De aici teamă de blesteme, foarte des întâlnită în textele antice, deci şi în Biblie. Ursula le Guin spune că atunci „când numim ceva în mod corect, acest fapt ne dă o anumită putere asupra acelui lucruˮ.[2] Ce observăm, şi din ceea ce am scris mai sus, este faptul că elementul central al numirii, al etichetării e dorinţa de putere, de control.

Dorinţa de a „deţine ” adevărul, mai ales în mod absolut, vine din obsesia pentru putere.

În mod paradoxal, dorinţa de a deţine adevărul, mai ales în mod absolut, pleacă din aceeaşi dorinţă de putere. Iar dorinţa de putere pleacă în mod necesar tocmai de la lipsa deţinerii controlului. Alienarea omului faţă de el însuşi şi faţă de lume îl aruncă în mod necesar către căutarea unei siguranţe. Parafrazându-l pe apostolul Paul, întreb: Dacă ai adevărul, aşa cum te lauzi, de ce te comporţi ca şi când nu l-ai avea? De unde efervescenta de a arăta deţinerea adevărului, dacă nu tocmai din faptul că nu îl deții? Sau, mai rău, tocmai pentru că nu l-ai întâlnit, te agăţi aproape cu disperare de orice fărâmă de informaţie care face sens lumii în care trăieşti. De ce ar fi un partener gelos sau posesiv, dacă nu din frica de a pierde ceea ce nu poate deţine? Căci dacă pricepem că nu putem „deţineˮ pe cineva, cu atât mai mult nu putem deţine adevărul care, în mod necesar, ar trebui să ni se opună devreme ce spunem că el ne transformă. Nu doar că nu putem deţine adevărul, dar ca să aibă putere transformatoare, adevărul nu trebuie să ne aparţină, nu trebuie să fie în posesia noastră. Adevărul „în posesia meaˮ devine sluga intereselor mele și nu poate fi mai înalt şi mai mare decât cel care îl deţine.

Obsesia de a deţine adevărul este, până la urmă, o obsesie a controlului. Când alăturam acestei informaţii ideea că numai Dumnezeu poate deţine adevărul „în mod absolutˮ, asta arată faptul că mulţi proclamatori ai adevărului se găsesc într-o antinomie faţă de Dumnezeu însuşi. De aici pleacă şi cea mai perversă formă de idolatrie care nu poate fi înţeleasă într-o lume în care idolatria înseamnă doar statui, icoane, dorinţa excesivă după bani sau adorarea unor pseudo-modele. Idolatria înseamnă în primul rând o asociere a adevărului cu dorinţele noastre. Dumnezeu însuşi e asociat dorinţelor noastre. Adam şi Eva nu doar au făcut oameni după chipul lor, ei şi-au pus amprenta chipului lor pe toate lucrurile. Dumnezeu însuşi a devenit un produs al chipului lor.

Celor ce militează pentru adevăr, pentru valori, pentru principii le lipseşte smerenia specifică unor oameni care au înţeles că adevărul ar trebui să le depăşească lungul nasului. Pentru ei, adevărul e un fel de măgar pe care îl dezlegi când şi când şi-l pui să care o sarcină. Adică o slugă credincioasă care percutează oridecâteori elanul lor moralist vrea să demonstreze câte ceva. Adevărul nu e nici slugă şi nici un partener cu care joci table. El trebuie să fie înţeles ca un şir de trepte care trebuie urcate, ca o redută care trebuie cucerită. Comportamentul infantil şi delirant al unora care pretind că sunt deținătorii adevărului, arată de fapt nişte personaje narcisiste, complexate, frustrate care au găsit într-un sistem (religios, în cazul acesta) pământul fertil pentru a se exterioriza. Ei fac lucrul acesta folosindu-se tocmai de ceea ce, în mod normal, ar fi trebuit să îi vindece şi să îi oprească din nebunia lor: adevărul.


[1] Friederich Nietzsche spunea că există un „adevăr de limbajˮ: oamenii numesc sau conceptualizează lucruri care devin apoi „adevăruriˮ doar pentru că sunt numite așa.

[2] Ursula K. Le Guin. A Wizard of Earthsea.

Despre nebunie

Mintea nebunului „se mișcă într-un univers perfect, dar strâmtˮ.

(G. K. Chesterton)

În Vechiul Testament, ni se spune că un nebun este cel care afirmă: „Nu există Dumnezeuˮ. Într-adevăr, într-o vreme în care religia juca un rol predominant, faptul de a nu acorda credit unei divinități era ceva nebunesc. De fapt, perspectiva de a nu crede într-un zeu era foarte mică, ca şi atunci când ai fi întâlnit un nebun (dereglat psihic) pe stradă. Lumea antică era o lume exclusiv religioasă; tot ce se întâmpla era determinat, permis sau făcut de un zeu, indiferent cum îl chema. Credinţa în zei în antichitate era de fapt un produs cultural, comparativ cu angajamentele personale de mai târziu.

De cealaltă parte, în Noul Testament, perspectiva e aproape complet schimbată. Cel mai evident text despre nebunie îl întâlnim la bogatul căruia i-a rodit ţarina. (Lc 12,16-21) După ce a văzut că dăduse norocul peste el, bogatul a exclamat:

„Suflete, ai multe bogăţii strânse pentru mulţi ani; şezi, mănâncă şi veseleşte-te!ˮ

În vis, Dumnezeu i se arată și îl apostrofează:

„Nebunule, chiar în noaptea asta ai putea muri, iar lucrurile pe care le-ai adunat ale cui vor fi?ˮ

Aspectul care ne interesează pentru acest caz e faptul că perspectiva bogatului nu era una greşită. Faptul că îi rodise ţarina şi faptul el constatase cu satisfacţie acest lucru, facea parte dintr-un soi de adevăr: exact aşa stăteau lucrurile. Cineva dacă are o livadă şi munceşte la ea şi o îngrijeşte, e normal să îi dea roade şi aceste roade să îi ofere o satisfacţie. Sau dacă reuşeşte să își cumpere o maşină, o casă, orice. Problema bogatului din pildă şi problema oricuia aflat în acelaşi tip de situaţie, nu e constatarea faptului că a obţinut niște lucruri, ci limitarea orizontului vieţii la acele lucruri obținute. Nebunia, în acest caz, e să crezi că o posesiune sau posesiunile sunt cele mai importante lucruri și, mai mult, că ele ar determina valoarea propriei vieţi. Să te bazezi, adică, pe o imagine perfectă, dar îngrozitor de strâmtă.

Răul care duce la bine

 Ni s-a spus deseori că „divolul trage la carul de biruinţă al lui Dumnezeu” sau că „Dumnezeu se foloseşte de oameni răi pentru a realiza scopuri bune”. Genul acela de sado-masochism, când acceptăm pur şi simplu să ni se întâmple lucruri neplăcute din partea unora doar pentru că „Dumnezeu vrea să ne înveţe ceva”. Personal cred că aceasta este o percepţie eronată, o percepţie inversă. Şi e „inversă” pentru simplul fapt că ne folosim de experienţă (adică de un rezultat al unor acte sau întâmplări) care se dovedesc a fi în folosul nostru, şi tragem concluzia că trebuie să fie ceva bun în „rău” devreme ce rezultatul e unul pozitiv. E aceași situație ca la individul care crede că „a ajuns bineˮ, pentru că l-a bătut taică-său când era mic. În cazul acesta bătaia a fost un lucru bun, devreme ce ea a slujit unui interes înalt sau unui scop înalt.

Dacă ne uităm, de pildă, la exemplul lui Iosif – tânărul evreu care trece prin tot felul de întâmplări nefavorabile şi rele şi ajunge în final guvernator al Egiptului – suntem tentaţi să credem că „Dumnezeu a folosit răul pentru a construi binele”. Textul spune însă că Dumnezeu „a transformat răul în bine”, nu că s-a folosit de el. Asta ce înseamnă?

În primul rând ca răul nu e generat de Dumnezeu, ci e ceva faţă de care Dumnezeu se situează antagonic, devreme ce îl transformă. Răul deci nu este un element al construcţiei binelui.

În al doilea rând, Dumnezeu nu are nevoie să se folosească de ceva – cu atât mai puţin rău – pentru a face ceva bun. Dacă ar face aşa ceva, inevitabil rezultatul va fi pătat de mijloacele (rele) care au fost folosite în atingerea acelui scop (bun).

În al treilea rând, folosind răul pentru a construi binele Dumnezeu însuşi ar încuraja răul că pe un „potenţial bine”. În plus, n-ar mai exista nici un reper al binelui şi răului, devreme ce orice rău poate să ducă, în final, la ceva bun.

Avem de-a facem, mai degrabă, cu un rău inevitabil în lumea dominată de păcat şi haos, dar pe care Dumnezeu în mod providenţial îl schimbă în favoarea noastră. Dar este răul ceva necesar, ceva fără de care binele nu poate exista? Categoric nu. Binele este anterior răului, cel din urmă fiind doar un „accident” nefericit care nu foloseşte binelui în mod necesar.

De la mască la realitate

În antichitate, în teatrul grecesc, singurii actori sunt bărbați. În timpul spectacolului ei poartă o mască rudimentară pentru a le ascunde adevăratul chip. Deși întreaga personalitate a actorului e implicată în acest joc teatral, masca îi face să pară… altcineva.

Rolul actorului e să te facă să crezi că el este „mascaˮ pe care o poartă peste chipul adevărat. El e un „altulˮ: un erou tragic, vreun zeu sau vreun semi-zeu. Epicentrul actului teatral îl reprezintă Dionisos, zeul-patron al teatrului grec. Pentru succesul piesei și pentru un efect de senzație, actorul trebuie să aibă darul de a-l face pe spectator să nu mai perceapă diferența dintre mască și adevăratul personaj care o poartă. Uneori, însă, în antichitate, acest lucru producea adevărate probleme, pentru că spectatorii, cu o educaţie extrem de precară, confundau piesa de teatru cu realitatea şi se luau la bătaie cu actorii sau cu alţi spectatori. (Astăzi, nivelul rudimentar şi primitivismul antichităţii s-a mutat pe stadioane sau în biserici). După un timp de la terminarea piesei e de dorit ca spectatorul să revină cu picioarele pe pământ, pentru că numai acest exerciţiu îl ajută, pe de o parte să aprecieze efortul actorului şi, de cealaltă parte, să facă diferenţa dintre realitate şi povestea care a întruchipat-o.

Facem acum un efort de imaginație și încercăm un paralelism cu „tragediaˮ iudaică. Evreii nu jucau teatru, însă în scrierile lor asemănarea e mai mult decât evidentă. Cele mai active roluri în preistorie şi antichitate le au bărbații. Prezența unor figuri feminine apare abia după exilul babilonian. Bărbatul este cel cu care Dumnezeu încheie tot felul de legăminte, aşa cum ne este arătat în Biblie. Yahve este epicentrul actului iudaic. Bărbatul cu care Yahve relaționează deţine animale, lucruri, femei (neveste), robi şi roabe. Bărbatul, ca „actorˮ principal, întruchipează însăşi zeul în care crede. Dumnezeu face, Dumnezeu drege, Dumnezeu se mânie, Dumnezeu porunceşte, Dumnezeu iubeşte. Asta e masca. Sub ea e adevăratul actor: violent, gelos, posesiv, arogant, setos de putere, dar uneori şi dragostos şi solidar. Toate aceste „calităţiˮ se îngrămădesc ca un şuvoi în spatele măştii.

Ca spectator poţi fi sedus de acest rol. Nu mai ştii unde e zeul (masca) şi unde e personajul acela mărunt (actorul) ros de tot felul de hibe umane. Nu e o problemă dacă un timp ești vrăjit de…actul teatral. Asta era şi ideea: de a pune laolaltă un spectacol din care să înveţi ceva, iar spectacolul era poate singura variantă de a vedea ceva care nu (mai) poate fi văzut. Reamintesc aici ca piesele de teatru ale antichităţii vorbeau despre vremurile mitologice (porotoistoria omenirii), când se presupune că zeii locuiau împreună cu oamenii sau când existau uriaşi sau sirene.

Devine o problemă atunci când nu mai poţi face diferenţa dintre actor şi mască, dintre om şi rolul pe care a încercat să îl joace. Piesa de teatru devine atât de „adevăratăˮ, că ea poate transforma un spectator într-un actor la rândul său. Un actor care ajunge să întruchipeze un rol aproape paralel vremurilor în care trăieşte. Aţi observat că sunt printre noi oameni pe care îi poţi identifica cu primitivismul sau cu evul mediu. Acest aspect arată o gândire infantilă absolut normală la copii, dar deosebit de nociva la cei maturi. Ea poate duce la tot felul de conflicte. Când acest tip de gândire întâlneşte fenomenul religios, omul se transformă într-un „cavaler al antichităţiiˮ sau vreun „don quijoteˮ care va încerca să lupte împotriva „morilor de vântˮ, din simplul motiv, ca ele se învârt, fireşte, în sensul în care bate vântul. Adică în acord cu vremurile.

Efervescența colectivă – calea imbecilizării personale

 Atâta în perioada Paştelui, dar cu atât mai mult acum, apar reacţii publice faţă de interzicerea adunărilor religioase sau despre condiţiile în care aceste adunări ar trebui să se desfăşoare. Atât din zona ortodoxă, cât şi din cea neoprotestanta, se observă o evidentă dorinţă de nesupunere faţă de deciziile autorităţilor. Şi unii şi alţii vor să ne spună faptul că pentru ei e atât de importanta credinţa şi comunitatea, că ar face orice pentru a relua activităţile colective anterioare acestei pandemii. Deci, credinţa puternică şi ataşamentul „faţă de Domnul” reprezintă motivul pentru care credincioşii doresc redeschiderea lăcaşurilor de cult. (Bine, nu credincioşii vor, ci în special liderii).

De unde vine dorinţa asta de „adunare”, de colectiv, de turmă, de gască? Credincioşii spun că e „de la Domnul”. Ştiţi comparaţia aia cu cărbunele care, dacă e scos din foc se stinge. Mai mulţi cărbuni aprinşi pot genera un foc mare. Toate aceste lucruri sunt adevărate şi reale. Aşa se întâmplă atunci când oamenii se adună: nişte indivizi anoști, lipsiţi de importanță, complexaţi chiar, pot deveni foarte importanţi doar pentru că fac parte dintr-un grup sau pentru că grupul le dă un anumit credit. Gândiţi-vă, de pildă, câţi din preoţii sau predicatorii pe care îi cunoaşteţi, ar mai fi avut ceva de capul lor dacă mulţimea, gloata, adunarea nu le dădea o importantă aproape… divină?! E o relaţie de reciprocitate: liderul se înalţă pe spinarea gloatei, iar gloata are nevoie de un lider care să le spună ce să facă, pentru că luaţi individual şi trataţi ca persoane distincte, mulţi dintre aceşti oameni îşi pierd direcţia.

„Oameni complexaţi, dominaţi de sentimente de vină, debusolaţi şi care au nevoie de ceva care să le ofere măcar un „sentiment de putereˮ.

În trecut cineva a studiat acest fenomen și i-a oferit un contur. Mă refer la acest fenomen religios  care cere în mod imperios o prezenţă colectivă. În sec XVIII, filosoful şi sociologul Émile Durkheim a constat faptul că un colectiv, o masă de oameni, produce un soi de efervescentă, numit de el „efervescență colectivă”. Vedem acest lucru pe stadioane, la concerte, dar cu atât mai mult în adunările religioase. N-ar fi atât de importantă această efervescență colectivă şi n-ar fi atât de dorită dacă ea, spune Durkheim, n-ar crea un sentiment de putere. Şi de fapt aici e problema: dorinţa de putere, dorinţa de control mai ales la cei care, în condiţii normale, nu prea au control, le e frică să fie liberi. Cum spuneam: oameni complexaţi, dominaţi de sentimente de vină, debosolati şi care au nevoie de ceva care să le ofere măcar un „sentiment de putereˮ. Nu e de mirare că în unele grupuri se fructifică sentimentul de vină, pentru că el atrage la rândul său nevoia de control care, în cazul colectivelor (religioase) e oferită de către lider. Acest lider ia locul masculului dominant din regnul animal, care controlează atât femelele, cât şi masculii, oferindu-le sentimentul apartenenţei la grup. Această apartenenţă poate înlocui chiar şi nevoia primară de sex, pentru că nevoia de semnificaţie şi de putere e superioară altor nevoi. Nu e de mirare că în majoritatea religiilor, controlul sexual joacă un rol predominant. Se întrevede chiar o reacție aproape obsesivă a cultelor în privinţa sexualităţii, mai ales a sexualităţii altora.

Deci, această nevoie efervescentă de colectiv reprezintă, mai degrabă, un reziduu primar, o reminiscență a vremurilor când tribul reprezenta întreg spectrul nevoii umane, când apartenenţa la un grup crea şi identitatea personală a individului. Această nevoie vine să înlocuiască anxietatea, lipsa de sens, sărăcia individuală şi personală, plasând individul în subordinea unei realităţi supra-personale care îi dă, cel puţin temporal, sentimentul unei identităţi.

Am putea spune că Dumnezeu însuşi se foloseşte de acest mod al oamenilor de a privi lucrurile, pentru a le oferi ceea ce le lipseşte prin intermediul unei adunări. Eu nu vreau să exclud această variantă. Ceea ce exclud eu e ideea că Dumnezeu însuşi ar dori ca oamenii să rămână în această stare dominaţi de tot felul de indivizi care îi transformă în nişte marionete. E îndoielnic că Dumnezeu care – din perspectiva creştină – şi-a oferit singurul Fiu pentru a-i ferici pe oameni, ar fi EL însuşi cel care promovează acest tip de manipulare ordinară. E îndoielnic că acest Dumnezeu ar accepta că oamenii pentru care Fiul Său a murit, să fie nişte mijloace în atingerea scopurilor unor indivizi meschini care s-au suit cu bocancii pe spinarea lor jupuindu-i de propriile resurse. În mod paradoxal, liderii înșiși se străduiesc să-i convingă pe oameni că Dumnezeu cere supunerea oarbă față de un cult, o religie, o idee, o doctrină și orice încercare de îndoială sau critică adusă acestei perpective reprezintă forme de rebeliune care vor fi pedepsite de Dumnezeu însuși.

Nu trupul naşte membrele, ci membrele aduc trupul în existenţa şi îl întreţin ca atare.

 Unii vor putea întreba: dacă adunarea nu e atât de importantă, eu ca individ de unde îmi iau resursele (spirituale)? Din relaţia cu alte persoane. Aceste persoane pot face parte dintr-un grup, dar noi nu avem relaţii cu grupul, ci cu persoanele din grup. Tocmai de aceea, imaginea cu tăciunele aprins care se stinge când iese din grup e una falsă şi distorsionată, pentru că grupul se formează din ceea ce dă fiecare persoană care vine în grup. Importanta trupului este dată de aportul fiecărui membru în parte. Nu trupul naşte membrele, ci membrele aduc trupul în existenţa şi îl întreţin ca atare. Valoarea şi calitatea persoanelor sunt superioare grupului.

În teologie, Dumnezeu se oferă pe Sine ca un „Celălalt” la nivelul fiecăruia în parte. Calitatea personală a individului este dată de această relaţie, nu de apartenenţa la un grup. Dacă lucrurile nu pleacă de aici, orice individ poate deveni parte a unei mase de manevră impersonală la îndemâna oricui. El crede că slujeşte unor interese reale şi bune, doar pentru că i se crează impresia că sprijină un ideal măreţ peste puterea lui de înţelegere. Şi tocmai în asta constă şi puterea minciunii: impresia falsă că individul slujeşte unui ideal înalt sau că se sacrifică pe sine unei cauze superioare sieşi. Observaţi că e inversul a ceea ce Dumnezeu a făcut: în timp ce Cristos s-a făcut Om ca să slujească oamenii şi nevoile lor, omul crede că trebuie să depăşească aceste nevoi şi chiar propria umanitate. Asta face toată viaţa, iar la mormânt, alţii după el vor spune că „şi-a sfârşit alergarea şi a păzit credinţa”, dar care alergare şi care credinţa, nici el nu ştie.

Vine Domnul sau vine CIP-ul

Nu contest faptul că unele teorii conspiraţioniste se pot intersecta într-o anumită măsură cu realitatea. Tocmai aici e problema, că ele conţin o doză de adevăr, iar în mintea umană acestea nu mai pot fi defalcate. Suntem bombardați cu tot felul de informații și mintea noastră nu mai face față sortării lor. Aceste informații ajung să coaguleze în mintea noastră tot felul de variante ciudate, pentru că am tot primit cunoștințe fără să le rumegăm suficient. De obicei, oamenii religioși sunt mai predispuși la acest lucru, pentru că ei acceptă foarte ușor tot felul de „autoritățiˮ care le blochează simțul critic și judecata, adică exact elementele care fac posibilă sortarea.

Unii dintre credincioși sunt mai elevaţi, nu se încurcă cu superstiţii de astea de duzină, întâlnite la tot pasul. Superstiţiile lor sunt din zona Bibliei: e suficient să le spună cineva că ce scrie în Biblie e o compilaţie divino-umană şi, gata! s-a terminat şmecheria. Sau să le spui că pe undeva există contradicţii în modul cum sunt prezentate lucrurile. Nu, nu se poate ca Biblia să greşească. Dacă ceva e greşit, e pentru că noi nu înţelegem, suntem incapabili de a-l înţelege pe Dumnezeu. Superstiţia în acest caz constă în credinţa că tot ce scrie în Biblie „e de la Domnul” şi, dacă este aşa, tot ce e de la Domnul trebuie să fie perfect. Logica conform căreia numai Dumnezeu poate fi perfect încetează să mai funcţioneze. Nu putem accepta că tot ce e în interiorul acestui sistem nu poate fi perfect, ci doar cel mult „perfectibil” – tocmai de aceea soluţia constă în progresia înţelegerii lucrurilor, şi nicidecum în osificarea şi dogmatizarea lor odată pentru totdeauna. Asta aşa ca introducere.

De când cu pandemia asta am vorbit cu vreo 4 credincioşi „biblici” care mi-au înaintat ipoteza implementării CIP-ului odată cu tehnologia 5G. Unii au antecedente în teorii conspirative, deci n-ar fi ceva nou. Însă e un aspect care mi-a atras atenţia şi anume: de când cunosc eu fenomenul religios şi teologia şi toate astea, cel mai aşteptat, ba chiar singurul aşteptat eveniment, e (re)venirea Domnului. De zeci de ani ni s-a tot spus că Domnul vine şi că trebuie să fim pregătiţi pentru acest eveniment. Miile de evanghelizări se bazează tocmai pe această idee: „Dacă vine Domnul, cum te va găsi?”

Deodată, însă, nu mai e venirea Domnului evenimentul mult aşteptat, ci implementarea CIP-ului. Această teorie ne-a luat şi minţile şi nădejdea venirii Domnului. „Scrie la Biblie, frate!”. Scrie, dar ce scrie are în vedere, în primul rând, pe împăratul Nero şi prigoana iniţiată de el în Imperiul Roman asupra creştinilor în sec I. Cum se face că nu cunoaştem contextul cultural al textului, dar cunoaştem cu atâta precizie că el s-ar referi la acest secol şi la tehnologia 5G?! Mai mult de atât, dacă „scrie la Biblie, frate” că aceste lucruri se vor întâmpla – deşi e clar că avem o imaginaţie bogată – de ce nu le lăsăm să se întâmple?! Dacă „cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu”, cum ne-am putea închipui că vom stopa noi „ceea ce e scris”?! Sau cum arătăm că ascultăm de Cuvânt, dacă noi ne opunem exact lucrurilor despre care Cuvântul spune că trebuie să se întâmple?! Grija credincioșilor nu ar trebui să fie referitor la cele ce urmează să se întâmple, ci la „ce fel de oameni ar trebui să fim noi, aşteptând şi grăbind ziua Domnului”. Deci, nu e despre ziua CIP-ului, ci despre „ziua Domnuluiˮ! Nu pe CIP îl are Dumnezeu în vedere, ci pe cei care sunt ai Lui şi care, din câte ştiu eu, nu se ocupă cu teorii conspirative, ci cu modalităţi de a fi cât mai asemănători cu Isus în timp ce îl așteaptă.

CIP-ul în acest caz, pentru credincioşii reali, nu poate fi decât o mare păcăleală şi o tergiversare a adevăratelor lucruri care ar merita atenţia. În loc să privească ca-ntr-o oglindă slava Domnului şi să progreseze în cunoaşterea Lui, ca nişte infantili sunt târâţi şi atraşi de strălucirea unei bucăţi de sticlă spartă. Nu e treaba voastră, spunea Isus, să ştiţi vremurile şi soroacele, treaba voastră e să fiţi mărturisitori ai Evangheliei. Când propagăm teorii conspiraţioniste gen CIP sau tehnologia 5G, nu facem altceva decât să arătăm cât e de minimă puterea Evangheliei în inima noastră şi cât de uşor putem fi păcăliţi de orice zvon. E discutabil dacă nu cumva Ioan însuşi – sau mai degrabă comunitatea ioanină – nu era ea însăşi stapânită de aceleaşi teorii şi zvonuri, iar creştinii le-au propagat identificându-le în fiecare generație cu diverse evenimente din vremea lor.

Mai mult de atât, se vede în mod clar o interpretare a acestui text din Apocalipsa într-un sens victimar. Ei – credincioții – vor fi cei care nu vor avea acces la diverse lucruri, pentru că nu acceptă semnul. Ei sunt speciali, extraordinari, sunt ca niște țapi ispășitori. Pe bună dreptate întreba cineva: Ce ai făcut atât de deosebit de crezi ca ai putea fi victima perfectă? Ai trăit ca Isus și acest lucru a atras atenția? Ești o priveliște deosebită care face diferența? În afară de această victimizare pe un…semn, ce altceva ai avea deosebit? Sau tocmai pentru că nu ai și nu faci mai nimic deosebit, titulatura de victimă te-ar pune în centrul atenției?!

Merită amintit aici faptul că în sec IV credincioșii înșiși au devenit călăii celorlalți oameni din imperiu care nu împărtășeau credința lor. Când Constantin cel Mare a făcut din creștinism religie de stat, accesul la funcțiile publice se făcea doar pe bază de „buletin de  creștinˮ. Nu doar că semnul din Apocalipsa nu s-a împlinit în timpul lui Nero, dar creștinii au ajuns ei înșiși să facă lucrurile care erau scrise în carte. Nu cumva ce scria acolo era de fapt proiecția lor, devreme ce au ajuns în sec IV să o și pună în practică?

„În perioada persecuției dinaintea lui Constantin cel Mare, creștinismul a susținut libertatea conștiinței religioase prin apologeții și doctorii Bisericii. Dar când creștinismul  devine religia dominantă, nu mai auzim argument în favoarea libertății religioase, găsim chemări la violență contra ereticilor și dizidenților, la intervenția sabiei Statului în problemele de credințăˮ.[1]

Mai mult, trebuie să ne întrebăm: Cine umblă astăzi să bage pumnul în gura și a Cezarului și a cetățenilor? Așa-zisa biserică. Victimele. E suficient să deschizi facebook-ul ca să vezi că cei care impun și dictează sunt exact cei care se cred și victime în același timp. Aici nu e despre apărarea unor drepturi, ci despre setea de putere sau despre încrucișarea „sabiei Domnului ˮ cu „sabia regeluiˮ, ca-n Evul Mediu.

Când Franța a devenit stat laic (sec XVIII), când a fost înlăturat clericalismul şi influnța bisericii asupra societăţii, preoţii şi predicatorii spuneau că acelea sunt zilele apariţiei anticristului. Iar cei care cunosc cât de cât Biblia ştiu că anticristul ar apărea, dacă ar apărea, în aceeaşi perioadă cu „semnul” confundat zilele acestea cu CIP-ul. După cum observaţi, analizele contextuale ale predicatorilor de-a lungul timpului, s-au făcut în funcţie de cum a bătut vântul, după potriveală. Din păcate pentru religioşi, în Franța acelor momente, nu erau zilele apariției anticristului, ci erau zilele ieşirii umanitatății de sub tirania conspiraţiilor religioase şi care a dus Franţa la un nivel extrem de dezvoltat. Ca o paranteză: România modernă a lui Carol a fost posibilă cu ajutorul Franței ieșită de sub tutela religiei.

„Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost a 8-a propunere de prinţ străin pentru România din perioada 1855-1866, venită pe filieră franceză, fiind propus de Împăratul Napoleon al III-lea Bonaparteˮ.[2]

[1] Nikolai Berdiaev. Spirit și libertate. Timișoara: Editura de Vest. p. 191

[2] Cf. Emanuel Bădescu, Marele Foc şi alte poveşti din Bucureşti, Editura Cadmos, 2011, „De la Sigmaringen la Gurile Dunării”, pp.138-139.

Xenia

În mitologia greacă, xenia (gr. ξενία) reprezintă forma cea mai înaltă a ospitalității. Oricărui străin care intra în casa unui grec, trebuia să i se ofere xenia. De obicei gazda oferea apă de spălat, un pat de dormit și dădea o petrecere în cinstea oaspetelui. Spre deosebirea de Orient, la greci spălarea se făcea în întregime, nu doar pe picioare. Deasemenea, tăierea unui viţel cu această ocazie reprezenta o expresie a bogăţiei şi generozităţii. Puteai să oferi ce ai, dar dacă erai bogat, tăierea şi gătirea unui viţel cu acest prilej oferea o notă de generozitate şi opulenţă. Ne aducem aminte aici de fiul risipitor care, când s-a întors acasă din destrăbălările lui, tatăl a iniţiat un ospăţ şi a poruncit slugilor să taie „viţelul cel îngrăşatˮ. (Lc 15, 11-32) Viţelul acela era păstrat special pentru astfel de ocazii. Tatăl păstrează viţelul pentru revenirea fiului. În varianta „creștină”, pe lângă generozitate si opulență, se adaugă dragostea și dorul tatălui după fiul rătăcit, devenit ca un străin.

Grecii credeau că oaspeţii sunt trimişi speciali ai lui Zeus. Oaspeţii sunt trimişi special de către Zeus pentru a vedea dacă oamenii îl iubesc. Xenia, deci, era o formă de ospitalitate faţă de zei în primul rând. În Genesa ni se spune că trei bărbaţi l-au vizitat pe Avraam. El s-a grăbit să-i întâmpine oferindu-le xenia: spălarea picioarelor, umbră şi un ied gătit. Trebuie observat faptul că „cei trei îngeri la Avraam” e titlul oferit de Cornilescu acelui capitol. Textul nu vorbeşte despre îngeri, ci despre trei bărbaţi, posibili „trimişi ai lui El-Shaddayˮ (Domnul cel atotputernic care i se arătase lui Avraam) după mentalitatea culturală a vremurilor cu un posibil împrumut din mitologia greacă.

„Domnul i s-a arătat… şi iată că trei bărbaţi stăteau în picioare lângă el”. (Gen 18, 1.2)

Apoi, numărul lor trimite către un sens subteran. Cifra trei în tradiţia ebraică reprezintă justiţia, deciziile juste. Observaţi că n-am scris „dreptateˮ. În condiţiile în care trebuia introdus textul cu nimicirea Sodomei şi Gomorei, ideea de justiţie corectă şi prezenţa unor „trimişi ai lui Dumnezeu” era absolut necesară pentru a da povestirii un aspect teodiceic. Cineva încearcă să ne convingă că ce s-a întâmplat acolo e făcut de Dumnezeu în modul cel mai just cu putinţă, devreme ce în antichitate se credea că tot ce se întâmplă vine „de susˮ, fie binecuvântare, fie blestem.

În Evanghelia după Ioan, când Petru îi cere lui Isus să-i spele nu doar picioarele, ci „și mâinile și capul”, se vede clar influența grecească a obiceiului ospitalier al spălării. Interesant e faptul că Isus nu respinge această variantă, ci doar îl asigură pe Petru că varianta grecească a fost împlinită deja prin curățirea facută de cuvintele Sale asupra tuturor ucenicilor.