Un univers perfect, dar strâmt

Religia ca manifestare a narcisismului

 

„Nu mai crezi Biblia pentru că păcatul te-a depărtat de ea!” sau „Nu mai iubeşti biserica pentru că îţi place lumea [păcătoasă]”. Sunt sigur că aţi auzit aceste stereotipuri verbale în adunările religioase. Deseori am văzut scris pe Bibliile personale ale unora: „Această carte te va despărţi de lume sau lumea te va despărţi de ea”. Observaţi că aceste sintagme au un caracter profund dihotomic: ori, ori; nu există altă cale. Când eşti bombardat cu astfel de sloganuri şi nu ai alternative, rişti să crezi că orice nu se potriveşte cu ceea crezi că spune Biblia, nu poate fi decât ceva ce trebuie respins. Cu alte cuvinte: „Poţi să mănânci din toţi pomii din grădină, dar din acesta să nu mănânci, deoarece în ziua în care vei mânca, vei muri!” (Gen 2,16) Scurt! Nu există altă cale.

Religia farmecă oamenii cu universul ei „perfect, dar extrem de strâmt”

Gândirea religioasă ne spune permanent că nu există zona gri, nu există alternative, perspectivă aceasta fiind întotdeauna calea ignoranţei şi a fanatismului. Religia farmecă oamenii cu universul ei „perfect, dar extrem de strâmt”; nu trebuie să înţelegi lucrurile, e suficient ca ele să te constrângă pentru a crede că ele vin „de la Domnul”. Crescuţi cu sentimentul că suntem vinovaţi şi vrednici de pedeapsă, oamenii acceptă fără discernământ lucruri care li se opun şi le percep că pe nişte metode de a-şi ispăşi propriile vicii. Nu contează dacă popa sau pastorul are dreptate, dacă mă simt vinovat de ceva înseamnă că merit să fiu pedepsit şi nu sunt nici în măsură să critic ce fac ei, chiar şi împotriva mea. Asta dacă percep că e ceva impotriva mea şi nu mă las prostit de ideea că „Dumnezeu mă pedepseşte prin ei”. Nu credem nici măcar în „sacrificiul suprem a lui Isus”, deşi pretindem asta, pentru că dacă am fi crezut am fi respins varianta de a obţine vreo bunăvoinţă printr-o religie a caznei şi efortului transpirant.

Gardul trebuie să rămână în picioare pentru ca toată lumea să creadă că în spatele lui totul e în regulă

Adam şi Eva nu au ascultat să rămână în universul „perfect, dar strâmt” al (acelei) grădini. Cunoaşterea a intervenit când cei doi au pus la îndoială ideea că totul poate fi perfect doar pentru că stăteau în spatele unor ziduri. În Biblie avem ulterior imaginea unui staul unde oile stau la adăpost, ferite de atacuri din afară. E imaginea antică a tribului/triburilor care stăteau în propria cochilie şi respingeau tot ce era străin şi, posibil, nociv. Deşi ştim că Isus „a dărâmat gardul iudaicˮ – cum le place multora să spună – arătând o universalitate a credinţei, creştinii repetă aceeaşi poveste tribală baricadându-se în spatele zidurilor ideologice pe care le confundă deseori cu etica şi morala. Lumea nu e un duşman, ci devine un duşman în functie de ceea ce oamenii cred despre ea. Oricine şi orice poate deveni duşman dacă mintea noastră îşi făureşte o astfel de direcţie. Acelaşi mecanism, de pildă, a fost cu antisemitismul: în momentul în care am acceptat ideea eronată că evreul mi-e duşman, chiar dacă nu e, el va fi duşman. Orice cred că mi se opune, într-un fel sau altul, va deveni duşmanul meu şi orice se opune la ceea ce mă învaţă propria religie, va deveni duşmanul meu. Cine vrea să-mi dărâme gardul cu care mi-am înconjurat viaţa (regulile, dogmele, siguranțe, idei fixe etc.) va deveni duşmanul meu, pentru că mi-e greu şi chiar imposibil să accept că am trăit într-o eroare. Gardul trebuie să rămână în picioare pentru ca toată lumea să creadă că în spatele lui totul e în regulă.

Oricine sare gardul devine un pericol pentru ceilalţi, pentru că le zdruncina impresia falsă a siguranţei

Nu există libertate în interiorul grădinii. Grădina poate crea sentimental de siguranţă, de confort chiar, dar numai atât. Mulți sunt ca prințesa din turnul castelului închisă departe de lumea care „i-ar putea face răuˮ. În acest caz, Isus e mai degrabă dragonul care îi ține legați, decât prințul care îi scapă din această „colivie de aur”. Seamănă, mai degrabă, cu intenția multor oameni de a se ascunde de alții, de a-și ascunde partea întunecată din ei înșiși. Închiși in turnul lor departe de alții, ei se hrănesc cu sentimentul fals că sunt diferiți și, din această cauză, ei trebuie să se ferească de alții. Așa credeau si evreii în antichitate și mai toate popoarele care au avut această gândire de unicitate, mesianitate. Nu e nevoie să mai detaliez că era o impresie falsă. „Poţi mânca toţi pomii din grădina” poate fi satisfăcător pentru cineva care gândeşte cu stomacul. Pentru spiritele creatoare gardul nu e un element de siguranţă, ci de strâmtorare. Religia a avut grijă să numească „păcat” orice încercare de a dărâma sau escalada gardul. În plus, oricine sare gardul devine un pericol pentru ceilalţi, pentru că le zdruncina impresia falsă a siguranţei. Dacă cineva nu se simte sigur „în siguranţă”, înseamnă că acea siguranţă e falsă.

„Ne vom ruga pentru tine să îţi găseşti caleaˮ, spun cei care rămân în „grădinaˮ. Au dreptate. Dacă ne luăm după firul povestirii biblice, oamenii „au început să îl caute pe Dumnezeuˮ (Gen 4,26) după Cădere. Abia acum omul e liber, nu când totul părea aşezat şi perfect. Şi abia acum găsirea lui Dumnezeu va fi un rezultat al căutărilor sale, nicidecum un dat al existenţei. Şi poate aşa trebuia să fie de la început, dacă nu se băga religia – această fetiţă căreia îi e frică să stea singură – să îi convingă că „afară e un leu care ar putea să îi mănânce”. (Prov 22,13)

Biblia este ea insasi un produs al acestei gandiri de…turn. Ea nu e despre ce trebuie să faci, ci mai mult despre cum credeau alții că trebuie făcut. E ca în mitul lui Narcis: nu vedem adâncul apei, ci propriul chip, chipul umanității. Și pentru că cei mai mulți nu știu cum arată, – nu se cunosc pe ei înșiși – confundă chipul din apă cu chipul divinității care, ciudat, seamănă cu ei atât de bine!

Să fii spiritual: un lucru profund uman

Contrar concepţiei generale, spiritualitatea e mai mult despre şi pentru oameni, decât despre Dumnezeu.

Ce este mai lesne, întreabă Isus, să spui: „Păcatele îţi sunt iertate” sau „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă!”? (Mt 9,2; Mc 2,5)

Dacă era sau nu iertat paraliticul, numai Dumnezeu ştie, oamenii nu puteau vedea acest lucru. Ca să ştii sigur că paraliticul a primit iertare trebuie să crezi, pentru că iertarea nu se vede, nu poate fi cuantificată. De partea cealaltă, ca să vindeci un paralitic, să îl faci să se ridice după ce ani de zile corpul lui n-a vrut să-l asculte, iată o situaţie care poate fi cântărită, evaluată.

Unii spun că Isus a început cu iertarea deoarece paralizia acelui om era o consecinţă a unor păcate. Aşa se credea atunci: oamenii sunt bolnavi din pricina păcătuirii. O ocazie foarte bună pentru cei sănătoşi să se creadă nişte privilegiaţi ai divintatii.

Astăzi sunt milioane de bolnavi şi alte milioane de oameni sănătoşi (cel puţin aparent). Nu putem pune această situaţie pe seama lui Dumnezeu, mai ales crezând că unii sunt bolnavi pentru că ar fi mai păcătoşi decât alţii. Această concepţie este radical criticată de apostolul Paul în scrisoarea către romani când spune: „Nu e nici unul drept, nici unul măcar”.

Şi atunci, dincolo de ceea ce credeau oamenii, ce altceva ar mai fi putut arăta Isus în acel context cu paraliticul? Dacă suntem atenţi, vedem că în Evanghelii aproape de fiecare dată înainte de a oferi cuiva iertare, Isus întâi vindeca. Orbul din naştere, de pildă, abia a doua zi de la vindecare îl vede pe Isus şi crede în El. E ca un şablon: Isus vindeca sau face cuiva un favor şi apoi omul crede şi este iertat. În cazul paraliticului Isus procedează tocmai invers. Dacă motivul ar fi fost legat de faptul că paraliticul era bolnav pentru că pacatuiese şi avea întâi nevoie de iertare, acelaşi lucru trebuia aplicat tuturor bolnanilor pe care Isus i-a vindecat. E normal să credem deci că excepţia în acest caz nu are de-a face cu păcătuirea.

Să luăm în calcul altă variantă

Oricine îşi dă seama că a spune: „Iertate îţi sunt păcatele” e mai lesne, decât „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă!”. Prima tine de o experienţă care nu poate fi cuantificată, – asta dacă a fost vreo experienţă – cealaltă e concretă, vizibilă, verificabilă. E uşor să pretinzi că ai avut nişte experienţe spirituale care nu pot fi cântărite sau evaluate. E uşor să pretinzi că Dumnezeu ţi-a spus nu ştiu ce sau că ţi s-a arătat un înger sau că ai simt vreun fior…duhovnicesc. Cine te-ar contrazice şi cum?! Dar, ia să faci nişte lucruri concrete, verificabile, cum e vindecarea sau ajutorarea cuiva. Sau să oferi alinare unui bolnav, să dăruieşti nişte bani unui prieten aflat în necaz, să donezi pentru o cauză nobilă, să dai din lucrurile tale… Astea nu sunt lucruri „lesne”, ele implică un efort, un deranj, o renunţare la propriile interese. E ca-n zicala: „Mâinile care ajută sunt mai sfinte decât gurile care se roagă”. Te poţi ruga, poţi avea o disciplină spirituală de fier, poţi citi Biblia după calendar sau alte cărţi, poţi face pelerinaje şi alte lucruri asemănătoare, dar ele nu ajută pe „paralitic” să se ridice. Într-un limbaj metaforic un paralitic e un om care are nevoie de o mână de ajutor ca să se ridice, pentru că singur i-ar fi imposibil.

Să fii spiritual, înseamnă să fii profund uman. Spiritualitatea care depărtează credinciosul de aproapele său, e o pistă falsă

În Evanghelii, Isus e permanent în căutarea împlinirii nevoilor umane. Nu refuză niciodată să ajute pe oameni şi spune că nu face altceva „decât ce vede pe Tatăl făcând”. (In 5,19) „Vin să fac voia ta, Dumnezeule” (Evrei 10,7.9), avem scris. Voia lui Dumnezeu e dragostea, mila, grija pentru oameni. Cu alte cuvinte, spiritulitatea unui credincios care pretinde că îl urmează pe Isus ar trebui să se învârtă în jurul aceleiaşi preocupări. Nouă ni se spune că Isus face semne şi minuni pentru că oamenii să creadă în EL. Nu, Isus făcea semne şi minuni din grijă pentru oameni, ceea ce i-a făcut pe cei din vremea Lui să creadă în EL. Credincioşii nu îi ajută pe alţii că aşa arate că sunt „creştini”, ci alţii văd credinţa lor prin faptele pe care ei le fac. Să fii spiritual, înseamnă să fii profund uman. Spiritualitatea care depărtează credinciosul de aproapele său, e o pistă falsă.

E o pistă falsă să credem că a-l urma pe Isus implica stări spirituale deosebite sau experienţe nemaipomenite. Adevărata spiritualitate se demonstrează „în coborâreˮ, nu în exaltare. Dumnezeu însuşi „se coboarăˮ prin intruparea lui Isus, iar apostolul Paul ne spune că un credincios trebuie să aibă în el acelaşi fel de gândire (Fil 2,5-7): puterea spiritului stă în coborârea către umanitate, procedeu care poate fi văzut cântărit, evaluat. „Bunătatea lui Dumnezeu s-a arătat” (Tit 3,4), spune apostolul Paul. Nu e doar un fior, o stare, un semn, ci un lucru concret care a rezolvat nişte lucruri.

Când spune: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuşi” acolo e o coborâre de la impresiile de înaltă spiritualitate, la sinceritatea de sine. Să fii „ca Isusˮ înseamnă să te apropii de oameni, să îi accepţi pe oameni, dar nu înainte de a te accepta pe tine însuţi cu bune şi rele. De fapt, din gesturile și cuvintele lui Isus am putea înțelege că „a fi spiritual, înseamnă a fi cât mai uman”.

Credincioşii vorbesc deseori despre pierderea paradisului dumnezeiesc, când de fapt le lipsesc deseori cele mai elementare sentimente (umane) față de „ceilalți”. N-am pierdut doar paradisul, ne-am pierdut pe noi însine. Si partea rea e că nu ne recuperăm, ci încercăm disperați să ascundem acest lucru umblând după cai verzi pe pereți.

Iarăși despre naționalism

Înainte de alegerile parlamentare văzusem postările de pe facebook ale unui ins care pretinde că e „misionar creştin”. Printre alte lucruri avea şi o postare în care anunţa că votează cu un anume partid, pentru că îl vrea pe un anume individ în parlament.  Motivul? „E patriot, nu ca alţii!”. Alţii, în accepţiunea acestui domn, erau „neo-marxistii”, „sorosistii”, „progresiştii”, „globaliştii” etc.” Acum, să nu fiu înţeles greşit: nu spune nimeni să nu îţi iubeşti ţara – că asta înseamnă patriotismul – dar aici nu e vorba de patriotism, ci de naţionalism. Adică nu e despre iubirea de ţară, cât ura faţă de alte ţări; nu e iubire faţă de ceea ce este al tău, cât mai degrabă ura faţă de ceea ce este al altora.

Cine pretinde că e creştin dar în acelaşi tip e naţionalist, nu a înţeles de fapt ce e creştinismul.

Mie mi s-a părut întotdeauna o schizofrenie legătura dintre creştinism şi un anume soi de naţionalism. Înclin să cred că cine pretinde că e creştin dar în acelaşi tip e naţionalist, nu a înţeles de fapt ce e creştinismul. Cine pretinde că îl urmează pe Isus dar e naţionalist, nu l-a înţeles pe Isus. Problematica naţionalismului e veche. El provine din tribalism. În vremuri străvechi, în contextul războaielor, jafurilor, lipsurilor de tot felul, a gândirilor superstiţioase, aversiunea faţă de străini era justificată: trebuia să îţi aperi tribul, familia, agoniseală. Astăzi, când avem o piaţă liberă, când beneficiem de bunuri ale altora, când facem tot felul de schimburi economice şi culturale, când vizităm tari şi regiuni la care unii din noi în alte vremuri nici nu visau, să fii „naţionalist” e o chestiune patologică.

La noi, la români, dar nu numai, problema e şi mai gravă. De ce? Pentru că în mod paradoxal, naţionalismul e alimentat prin filieră religioasă. Isus vine şi îi învaţă pe evrei că Dumnezeu e pentru toţi, că mântuirea e pentru toată lumea şi că Biserica e una universală  – adică un organism spiritual în care Dumnezeu primeşte oameni de orice limbă, de orice neam, fără deosebire de sex, culoare, orientare şi orice ar mai putea fi – iar noi o ţinem langa că „Dumnezeu e român”, ba chiar „ortodox”. Şi m-aş fi oprit aici, dacă n-aş fi întâlnit această mentalitatate patologică inclusiv în rândul neoprotestanţilor. După cum poate v-aţi şi dat seama, misionarul de care vorbesc e neoprotestant. Te cruceşti. Cum să spui că îl urmezi pe Isus Cristos şi să fii naţionalist? Cum să te lauzi că ştii ce spune Biblia – nu ca alţii care se iau după tradiţii (sic!) – iar tu să ai o mentalitate limitată la tribul tău, la naţia ta?!

Globalismul e mai apropiat de Evanghelia lui Isus, decât naţionalismul.

Chiar dacă unora nu le place, globalismul e mai apropiat de Evanghelia lui Isus, decât naţionalismul. Ba mai mult, naţionalismul se opune flagrant Evangheliei lui Isus, este o antiteză a Evangheliei. Trebuie să ai ceva probleme cu capul să nu poţi face nişte legături cognitive între aceste informaţii. E o anomalie să spui că eşti „misionar creştin” câtă vreme eşti naţionalist. E o contradicţie evidentă. Tu însuţi eşti o schismă ambulantă atunci când gândeşti că proclami Evanghelia având în acelaşi timp patologii naţionaliste.

„Străinul” poate fi periculos, la fel ca și duşmanul. Dar cine pretinde că îl urmează pe Isus, ar trebui să ştie că Isus însuşi a spus că trebuie să ne iubim duşmanii. Nu discutăm acum dacă acest lucru e posibil sau nu, sau cât e de greu să faci asta. Dacă ai pretenţia că îl urmezi pe Isus, trebuie să iei în calcul şi acest aspect al iubirii faţă de duşmani. În contextual scrierilor, „romanii” erau “duşmanul” evreilor. Isus nu spune că iubindu-i pe duşmani ei vor deveni mai buni sau prietenoşi. El spune că iubirea faţă de duşmani e dovada că oamenii îl urmează pe El. Deci nu despre duşmani sau străini e vorba acolo, ci de cei care pretind că îl urmează pe Isus. Nu cât de răi sunt duşmanii e problema, ci cât de bun eşti tu. E ca în pilda samariteanului: problema nu e cine e aproapele meu, ci cui decid eu să îi fiu aproape.

„Globalistul” ăsta de Isus ne spune că străinii trebuie iubiţi şi acceptaţi. Îţi trebuie o doză de sănătate mintală şi de echilibru să vezi că dărâmarea graniţelor e un lucru extraordinar de bun. (Sau trebuie să fii nebun!) La fel cum e de bun simţ să înţelegem că, de fapt, asta a intenţionat Isus atunci când se străduia să îi înveţe pe evrei despre universalismul credinţei. „Dumnezeu nu e doar al evreilor – spunea  apostolul Paul – ci şi al ne-evreilor”. Nu există graniţe pentru cei care cred în Isus, toţi sunt fraţi nu pentru că au o limbă şi un teritoriu comun, ci că împărtăşesc aceeaşi credinţă. Iar credinţa asta nu e cea ortodoxă, catolică, baptistă, penticostală sau eu ştiu mai care. E ceva ce transcende orice tip de ziduri: naţionale, confesionale etc. Biserica este „Trupul lui Cristos” – adică o construcţie spirituală – tocmai pentru că ea depăşeşte nivelul tribal sau naţional.

Nu există creştinism naţional. Creştinismul ori e universal, ori nu mai e creştinism, e o simplă religiei cu eticheta „creștină”. Isus nu poate fi „naţional”. Dumnezeu nu e „naţional”. Un „dumnezeu naţional” nu diferă de mentalitatea veche când fiecare trib avea zeul/zeii zeii lor opuşi zeilor altor triburi. Dumnezeu depăşeşte acest nivel tribalist, retrograd, primitiv. O „credinţă naţională” nu poate fi în acelaşi timp credinţa în Isus Cristos, cel care s-a sacrificat pentru toţi oamenii. „Românismul” nu poate avea legătură cu Isus Cristos.

Nationalism sau patriotism

(Publicat pe 5 martie)

În urmă cu câteva zile am postat şi eu acel articol despre tânărul student care vrea să candideze la funcţia de rector şi e împiedicat de Tudorel Toader. Trebuie să recunosc că am fost şi eu fascinat de curajul acestui tânăr şi de determinarea de care a dat dovadă. Cunoscându-l şi pe Tudorel ce poama e, am înclinat imediat să îi dau dreptate tânărului student aspirant.

După câteva zile, uitându-mă mai atent în profilul acestui student, am văzut că patronează o asociaţie studenţească de înclinaţie neo-legionară. Mi-am adus aminte cu această ocazie de mişcarea studenţească din jurul anilor ’40 care a dat startul atrocităților comise de Mișcărea Legionară, și care a încurajat și alimentat antisemitismul (anti-iudaismul) românesc, șovinismul şi xenofobia de care România n-a dus lipsă aproape niciodată. Condiţia de bază a acestor “isme” e ura sau desconsiderarea faţă de tot ce e străin sau necunoscut, sentimente alimentate preponderant de către aşa zisa religie naţională.

Trebuie remarcat faptul că înainte de apariţia Mişcării Legionare, multe personalităţi ale culturii româneşti cărora astăzi le cinstim memoria, au fost atrase în capcana discursului antisemit care a culminat apoi cu crimele din timpul guvernului legionar şi antonescian din jurul anilor ‘40. Eminescu, Garabet Ibraileanu, Vasile Conta, Haşdeu, Eliade, Nae Ionescu, Octavian Goga, Nichifosr Crainic etc.sunt o parte dintre aceste personalități.

Sub o etichetă de “renaştere naţională” sau de “innoiore naţională” aceste idei prind foarte rapid în special la indivizii care au nevoie de mai multe atenţie. În anii ’40 studenţii care au aderat iniţial la această mişcare au fost tocmai studenţii obscuri care au văzut în această iniţiativă un mijloc de afirmare personală.

Discursul naţionalist ţintea gâdilarea orgoliului românesc, a unei superiorităţi sau mândrii „creștine” care nu şi-a găsit niciodată fundamentul. Victor Neuman spune că Zelea Codreanu obişnuia să vorbească de o anume “elita care schimbă sensul istoriei”. Se voia acreditata ideea existenţei unei rase superioare. De aici, spune Neuman, venea şi arogantă faţă de ţigani, ţărani, handicapaţi, evrei şi alţii. (1)

Chiar și după moartea lui Codreanu, legionarii au continuat activitatea formănd împreună cu Antonescu, „statul national-legionar”. Antonescu avea să afirme înainte de începerea deportarilor și masacrelor împotriva evreilor:
„Așa am crescut eu, cu ură împotriva turcilor, jidanilor și ungurilor. Sentimentul acesta de ură împotriva străinilor trebuie dus până la ultima extremă. Îmi iau eu această răspundere”. (2)

Nu m-aş mira dacă acest student, care face parte din elita intelectuală, să se vadă pe sine un fel de nou “Zelea Codreanu”, care doreşte să realizeze ce n-a putut idolul său. Din păcate e aceeaşi luptă de putere, dintre legionari şi comunişti, dintre comunişti şi legionari, dintre indivizi care ar face orice ca să pună mâna pe putere. Nu e vorba, deci, de înlăturarea lui Tudorel Toader, ci în primul de un prilej în care un tânăr cu o astfel de mentalitate îl poate fructifica.

Din fericire, societatea românească s-a maturizat. Chiar dacă mai sunt facţiuni nationalist-religioase [a se vedea (fosta) Noua Republica a lui Neamţu sau Alternativa Dreapta (AD) sau Noua Dreaptă] sau excesele xenofobe PSD-iste… în ansamblu societatea nu mai înghite astfel de derapaje nationalist-religioase infantile. Nu putem spune însă că am scăpat de aceste erori câtă vreme naţionalismul religios domina multe minţi şi formează (încă) tot felul de pseudo-partide că cele amintite mai sus.

După dispariția evreilor, discursul anti-semit s-a transformat în discurs anti-occidental sau anti-american sau anti-orice, pentru că astfel de indivizi au nevoie permanent sa lupte cu ceva sau cu cineva. Au nevoie de existența unui dușman care sa le gâdile nevoia de atenție și sentimentul de inferioritate.

În concluzie: diferenţa dintre Tudorel Toader şi aspirantul tânăr student, constă în faptul că primul e un ordinar impostor, în timp ce celălalt se crede un urmaş al unui „erou național”. Tânărul e dominat de ideea de a continua „opera de înnoire a naţiunii” începută de idolul sau, Zelea Codreanu.

Şi atunci, degeaba eşti doctorand când mintea ta nu poate evalua corect istoria şi face aceleaşi greşeli care în urmă cu 80 de ani au dus la tot felul de crime şi atrocităţi împotriva umanităţii. Sănătatea unei societăti trebuie să depisteze atât impostura unuia ca Tudorel, cât si misticismul nationalist-religios al altora care se cred „salvatori ai românismului”.

1.. Victor Neuman. Istoria evreilor din Romania. Hasefer, 2018
2. Arhivele Statului, dosar 479/1941
Poza: Probabil cea mai reprezentativă pentru acest tânăr, un semn de mândrie personală: steagul românesc pe fond verde, culoarea legionară (de la „camasile verzi”. simbol al „renașterii naționale”) și sigla Arhanghelului MIhail, cum a și fost numită Mișcarea Legionară de către Zelea Codreanu.

Noi trebuie să fim sare

În cele mai dese ocazii când le reproşez credincioşilor că fac exces de zel atunci când iniţiază sau participă la tot felul de „lupte anti-ceva sau anti-orice”, replica e că „trebuie să fim sare (şi lumină)” pentru această lume. Până aici e de nota 10, putem să plecăm acasă, numai că nu e chiar aşa!

„Sarea împiedică stricăciunea” e cel mai întâlnit clişeu la credincioşii care vor să-şi demonstreze muşchii spirituali prin lupta cu păcatul, lupta cu diavolul, lupta cu progresismul etc.

Pentru a fi păstrată mai mult timp, carnea în special era ţinută în sare în vremurile demult apuse. Numai că, până la păstrare, mâncarea de orice fel e preparată şi pregătită în primul rând pentru a fi mâncată pe loc. Sarea, deci, nu e folosită în primul rând pentru conservare, ci pentru gătitul cotidian…

Nu sărea da gust, ci ingredientele dintr-un preparat; rolul sării e acela de a uni gusturile ingredientelor, de a le omogeniza aromele. 

La gătitul cotidian sarea nu are rostul de a împiedica stricăciunea şi nici acela de conservare, ci doar de a da gust. Dar, atenţie, deşi folosim acest termen, trebuie să înţelegem că nu sărea da gust, ci ingredientele dintr-un preparat; rolul sării e acela de a uni gusturile ingredientelor, de a le omogeniza aromele. Ca dovadă, luaţi un pahar cu apă şi puneţi sare în el să vedeţi ce gust are apă. Deci, ideea că sarea da gust e doar un mod de a spune, sarea fără alte ingrediente are un singur gust: sărat.

Folosind exemplul de mai sus, trebuie cumva credincioşii să-şi reevalueze modul în care vor să fie ei înşişi „sare”. Când ies cu pieptul în faţa să arate cine sunt ei şi ce muşchi spirituali au şi cât de bine cunosc ei Biblia şi ce lupte aprige duc cu păcatul (altora, în special!), e ca atunci când ai pune sare într-un pahar cu apă şi te-ai aştepta să iei şortul (de la MasterChef). Singurul gust e acela de sărat.

Sarea nu e pentru ea însăşi, ci pentru ingredientele din cratiţă care, cu cât sunt mai multe şi mai variate, cu atât oferă şansa unui gust mai bun. Sarea pune în voaloare toate gusturile într-unul singur. Sarea e incluzivă. Şi, cel mai important, ea face acest lucru în timp ce se topeşte şi dispare.

Atunci când mă gândeam la acest aspect mi-am adus aminte de îndemnul lui Isus că ucenicii lui să fie precum copiii. „Cu nici un chip nu veţi vedea Împărăţia dacă nu veţi fi ca nişte copilaşi”, spunea El. Cum, ca nişte copilaşi? Copiii sunt incluzivi: ei nu fac diferenţe de rase, culori, înclinaţii, statut socio-politico-religios etc. Copiii au capacitatea de a omogeniza grupul, sunt altruişti, universul lor natural nu este afectat de prejudecăţile de care suferă maturii… Cu condiţia ca ei să nu fi intrat în „pedagogia” nocivă a maturilor gâtuiți de prejudecăți și care îi înregimentează pe copii, fără voia lor, în culte, religii, statute, etichete etc.

Împărăţia se vede (şi se realizează, şi e chemată) atunci când credincioşii înţeleg acest tip de relaţionare cu cei din jur, când dau gust prin incluziune, când nu spiritualitatea proprie contează, ci ceea ce realizează în alţii, prin punerea lor în evidenţă. Asta face sarea. Sarea fără raportul incluziv faţă de alte ingrediente e lipsită de valoare şi sfârşeşte prin a fi aruncată afară şi călcată în picioare.

Când credincioşii vor să fie sare, însemnând prin asta să arate cine sunt ei şi ce moralitate înaltă au şi cât de bătăioşi sunt cu păcatul, cu oculta mondială, cu progresismul şi cu alţi demoni proprii, celelalte „ingrediente” sunt sărăcite; nici sarea nu îşi realizează scopul, nici ingredientele nu şi-l pot atinge. Sarea care vrea să fie „cea mai tare din parcareˮ nu are cum să dea gust; dacă nu se topeşte (dacă nu lasă de la ea, dacă nu trece cu vederea, dacă nu se lasă înduplecată), ea nu poate da gust. Ea trebuie să îmbrăţişeze celelalte ingrediente, chiar dacă sunt atât de diferite de ea, ca să poată să îşi atingă scopul. Ea nu îşi poate permite prejudecăţi, gusturi proprii sau „bisericuţeˮ.

Când credincioşii chemaţi să fie „sare” nu se gândesc să îi pună pe ceilalţi în valoare sau să îi ajute, ei nu-şi împlinesc nici destinul lor, nici pe al altora. Tot ce se vede e o pojghiţă de puritanism sec, care pare ceva de departe dar se sparge ca un balon de aer la apropiere. E ca smochinul din Evanghelii: de departe pare plin de fruct, dar când te apropii e doar o tufă goală. Genul acela de creştini care ies în stradă pentru a arăta altora cât sunt de păcătoşi sau pentru a se arăta pe ei înşişi cât sunt de „bravi credincioşi” nu are nimic de-a face cu rostul sării şi cu intenţia pe care Isus a avut-o atunci când a făcut această comparaţie.

Isus s-a făcut sărac pentru noi, pentru că prin sărăcia lui noi să ne îmbogăţim, spun apostolii. Isus „s-a topitˮ ca sarea, pentru a da oamenilor valoare. Şi spune apostolul Paul că cei care pretind că sunt credincioşi trebuie să aibă în ei înşişi aceeaşi atitudine ca Isus: că măcar că ei ar avea motive să se umfle în pene (dar nu au decât în închipuirea lor moralistă), să se lase topiţi pentru ca Evanghelia lui Isus să poată da viaţa tuturor.

Închipuiţi-vă o biserică cu oameni care au înţeles acest aspect al sării, nu în sensul practicat până acum de un moralism sec şi agresiv, ci în sens incluziv. Genul acela de credincioşi care îşi spun: „Nu e problema noastră ce ingrediente intra în cratiţa, Dumnezeu e «bucătarul» care decide pe cine primeşte. Treaba noastră e să ne lăsăm topiţi pentru ca Dumnezu să realizeze cu noi toți cea mai bună supă”.

Sarea care crede că rostul ei este acela de a se arăta pe sine şi de a-şi reprezenta propriile valori, fără a se topi demonstrându-le, nu realizează nici gust, nici mireasmă.

Nu cred să existe om care, adulmecând mirosul de pâine caldă, să nu simtă dorinţa de a mânca dintr-una. În timp ce scriu şi mă gândesc la asta, gura mi s-a umplut de salivă. Apostolul Paul spune că cei care cred în Isus sunt (sau ar trebui să fie, ca să fim sinceri) o mireasmă care duce la viaţă. Din păcate, doar sarea care se arată pe sine, nu poate realiza această mireasmă. Sarea care crede că rostul ei este acela de a se arăta pe sine şi de a-şi reprezenta propriile valori, fără a se topi demonstrându-le, nu realizează nici gust, nici mireasmă. E doar o chestiune de timp până va fi aruncată afară. Nu, nu o aruncă Dumnezeu, oamenii o fac, adică cei care trebuiau să fie beneficiarii sării.

Luați ca exemplu atitudinea BOR de când a început pandemia. Majoritatea lucrurilor pe care le-a ințiat au fost despre instituție, nu despre oameni, despre cler, nu despre enoriași. Ba, mai mult, inițiativele au fost împotriva oamenilor și a siguranței lor. Și oamenii văd asta. Încet-încet mulți se trezesc din letargia superstițioasă care i-a ținut zeci de ani. Sarea care trebuia sa le dea gustul va sfârși lepădată. Nu vine oculta mondială sa strice religia BOR, și-o strică ea singură. Asta în cazul în care a fost ceva de capul ei vreodată.

În lupta anti-avort, nu despre avort este vorba

Spunea cineva că maternitatea (naşterea de copii) e o chestiune de sacrificiu. Eu cred că mai sunt şi mame, şi nu puţine, care n-au nici o legătură cu sacrificiul. Maternitatea pentru multe femei e doar un rezultat al chemării naturii. Şi tocmai din această cauză militantismul anti-avort prinde atât de uşor inclusiv în inima unei astfel de mame. Când te uiţi din afară, da, e un sacrificiu, dar câte dintre mame nu au făcut din acest „sacrificiu” o mândrie proprie? Moamă, să fii familist, să ai o casă de copii, ce mândrie, ce grandoare, câtă credinţă!

Uneori, cei care cred în drepturi și libertăți, sunt într-un dezacord total tocmai cu persoanele care ar trebui să fie direct afectate de astfel de măsuri coercitive ca interzicerea avortului. E greu să-i faci pe oameni să priceapă că nu e vorba, în primul rând despre copii, ci despre libertate. Libertatea de a alege să naşti sau nu şi, cu atât mai mult, de libertatea de a te educa pentru a nu ajunge să naşti fără să vrei. E un cerc vicios aici. E ca atunci când am ieşit în stradă pentru apărarea legilor justiţiei și când am constatat mai târziu că judecătorii şi procurorii înşişi nu vedeau nici o problemă în măcelărirea acelor legi. O parte din ei au înţeles pericolul, ceilalţi au fost total indiferenţi, ba chiar reactivi, pentru că mulţi dintre ei au devenit magistraţi pentru propriul interes, nu din drag de dreptate. Tot astfel multe femei devin mame nu din spirit de sacrificiu, ci tocmai din lipsa lui, pentru că apoi odrasla/ele să devină treaptă pe care mămica urcă glorioasă în societate. Asta în cel mai bun caz, pentru că 54.000 de copii în centrele de plasament din Romania arată niște copii născuți pur și simplu din întâmplare sau capriciu primitiv. (Cu unele excepții).

Sunt mii de cupluri care-și folosesc copiii: pentru o reputaţie imediată (să primească mămica felicitări în perioada când burta e proeminentă), iar tatăl să se laude că e mascul sadea; pentru un ajutor social/alocații; să-și refuleze părinții propriile frustrări și neîmpliniri, pe care cred că le vor acoperi în și prin copii; ca să aibă cine să le dea un pahar de apă la bătrâneţe, să le meargă numele… Copiii lor nu sunt rodul unui sacrificiu, ci sunt rodul unui pact manipulator cu viaţa, nişte „avortoni” ai şantajului emoţional. Astfel de părinți vor fi permanent de partea emoţională a baricadei, departe de înţelegerea conceptului de sacrificiu sau de libertate. Iar societăţile religioase, tradiţionale produc astfel de personaje pe care le vezi apoi prin autobuze cu cărucioare de 2×2 şi cu aerul acela îmfumurat de „eroi ai clasei muncitoare”.

Nu vi se pare ciudat faptul că, în general, oamenii religioşi se afişează în primul rând ca familişti şi apoi ca orice altceva? Aici e vorba de un spirit, un spirit arhaic dominator care îi face pe astfel de indivizi să creadă că sunt superiori doar pentru că au urmaşi. În Biblie întâlnim deseori cazuri de femei disperate ca nu pot naşte, pentru că tribul, societatea le împing să creadă că valoarea lor e zero fără acest aspect. Sunt mii de indivizi care trăiesc doar pentru copiii lor – adică asta e singura raţiune pentru care viaţa lor are sens. Dacă le iei copiii acești oamenii îşi pierd direcţia, pentru că – aşa cum am spus mai sus – nu e vorba despre copii, ci despre înţelegerea conceptului de libertate. Un om care nu e liber nu se poate sacrifica, el mai degrabă va sacrifica pe alţii, inclusiv proprii copii în goana lui naturală de a deveni ceva prin ei.

Copilul creşte, îşi ia zborul la casa lui sau spre idealurile lui, iar părinţii rămân singuri şi trişti uscându-se de dorul lor. Plecarea copiilor face să cadă „lanţurile” cu care părinţii erau legaţi şi care le oferea sentimentul că trăiesc pentru ceva. Lăsaţi liberi, dar fără libertate, părinţii se sting cerşind milă unei societăţi care i-a şi împins în această direcţie şi i-a transformat în nişte victime.

Dacă faceţi copii, faceţi-i pentru ei. Un copil crescut aşa, cu sentimentul că nu e rezultatul unui pariu cu viaţa, va fi suficient de liber să se întoarcă să vă dea un pahar cu apă. Altfel, ei vor fi ocupaţi să-şi construiască la rândul lor un rost pe spinarea propriilor copii, din aceeaşi frică inconştientă că, fără ei, viaţa lor n-ar avea sens. Şi tot aşa, generaţii după generaţii, părinţi şi copii se sacrifică unii pe alţii pe altarul lipsei de libertate, înlocuind sacrificiul conştient şi liber cu o dependenţă care sapă ca o rugină. În timp, stilul acesta de viață cască o vină inconștientă, oamenii prinși în acest tip de viețuire devin masă manipulantă a propangadiștilor anti-avort și aproape anti-orice. Inclusiv femeile care au avortat devin luptătoare anti-avort, nu pentru că au înțeles problema, ci pentru că se simt vinovate. Luptând cu „inamiculˮ din afara lor, ele trăiesc un fals sentiment de ușurare, obișnuite să creadă ca „răulˮ se astupă facând mai multe fapte bune.

Pax Deorum

Sau

Ce anume declanşează mânia zeilor?

(Studiu de caz: Scrisoarea către Romani 1: 28-36)

Ori de câte ori se vorbeşte despre legătura creştinismului cu iudaismul sau invers, despre legătura iudaismului cu creştinismul, se omite un element foarte important, şi anume: bazinul cultural în care cele două grupări s-au întâlnit. Mă refer aici la bazinul culturii greco-romane. Acest bazin cultural a influenţat în mod decisiv ambele curente religioase, întâi pe cel iudaic şi, mai apoi, pe cel creştin. Paul Ricoeur avea să spună despre această chestiune:

„Nici iudaismul şi nici creştinismul nu se lasă niciodată gândite de unele singure, ci în relaţie cu tot restul culturii teoretice şi practice. Nu este vorba aici de o regretabilă contaminare, cu atât mai puţin de o pervertire, ci despre un destin istoric inevitabil”.[1]

Amintesc doar în treacăt faptul că termenul „creştin” a fost la început unul peiorativ, adepţii lui Isus urmau “Calea”. (Fa 24,22) Spre deosebire de iudaism, care era o religie politico-socială, adepţii lui Isus erau mai degrabă anti-politikon. În Imperiul Roman ei au fost acuzaţi de subversiune şi nesupunere faţă de rânduielile statului. La fel ca evreii, romanii aveau o religie socio-politica. Ei considerau că bunul mers al statului, al cetăţilor romane, pacea imperiului, bunăstarea şi toate celea depind de Pax Deorum (pacea cu zeii). Atâta vreme cât pacea cu zeii era menţinută, când zeilor li se oferea tot ceea ce se credea că trebuie oferit, rânduiala domnea în tot imperiul. Ca şi grecii, romanii aveau sute de zei şi zeităţi, de la zeii casei până la zeii cetăţii şi aşa mai departe. Exista deasemenea şi cultul împăratului considerat un fel de semi-zeu. Toate aceste chestiuni religioase trebuiau întreţinute prin ritualuri cu preoţi şi preotese, cu daruri, sacrificii, libaţiuni, sărbători etc.

„Pax Deorumˮ era o obsesie pentru romani. Cum era o obsesie pentru toate popoarele primitive această frică de a nu supăra zeii care ar fi putut să-i pedepsească sau să îi omoare. Zeii sunt labili, supărăcioşi, infantili, geloşi, posesivi, ranchiunoşi, invidioşi, iar singurul mod în care pot fi satisfăcuţi sunt aceste ritualuri de care vorbeam mai sus.

În acest context al obsesiei romane faţă de pacea cu zeii, apare apostolul Paul cu învăţăturile lui. Mulţi cercetători au căzut de accord asupra faptului că secolul I î.Cr. şi aproape 300 d.Cr, reprezintă „era centrală a Romei”[2]. Ne aflăm, practic, la apogeul Imperiului Roman. Paul spune despre aceeaşi perioadă că reprezintă „împlinirea vremurilor”, o vreme care corespunde cu arătarea lui Cristos şi proclamarea Evangheliei. (Gal 4,4)

Apostolul cunoştea gândirea şi obsesiile (religioase ale) romanilor. Era originar din Tars – provincie romană cucerită de la seleucizi – era evreu din naştere, dar şi cetăţean roman [(cel mai probabil tatăl era roman şi mama evreică, pentru că la evrei naţionalitatea se obţine după mamă; aceeaşi situaţie o avem în cazul lui Timotei – tatăl grec şi mama evreică (Fa 16,1-3)]. Paul era fiul unui negustor destul de înstărit care se ocupa cu confecţionarea de corturi. Nivelul social se vede prin faptul că Paul a luat lecţii de filosofie şi literatură greacă şi făcea parte din tribunalul iudaic (sinedriu), privilegii de care aveau parte doar cetățenii liberi și bogați.

Cum spuneam, în acest context al obsesiei romane faţă de Pax Deorum, Paul introduce abrupt acest text despre dreptatea/mânia divină. Nu, Paul nu se trezeşte aşa din senin să spună că Dumnezeu e supărat şi că el nu se joacă cu păcatul şi alte braşoave de acest tip pe care le întâlnim în creştinismul modern. Nu merge, deasemenea, nici ideea că, pentru a oferi „vestea bună”, Paul trebuie să ofere întâi „vestea reaˮ. Ca să ofere lumina, Paul nu trebuie să vorbească despre întuneric. Paul spune altceva: dacă există vreo mânie a lui Dumnezeu (a zeilor – în cazul romanilor), adică dacă „pacea cu zeii” ar fi perturbată, acest lucru nu se întâmplă ca urmare a neîmplinirii vreunui ritual, ci din cauza nelegiuirilor pe care oamenii le fac, atenţie! împotriva altora. Şi de unde ştim acest lucru?

În primul rând Paul vorbeşte despre idolatrie. Iarăşi, aici trebuie să facem nişte lămuriri: idolatria nu înseamnă că Dumnezeu se supără că nu îi acordăm cult. Sunt conştient că asta am învăţat cu toţii până acum şi asta se predică în continuare. Când oamenii se închină la pietre, la lemne sau la alţi oameni, adică lucrurile pe care Paul le raclamă în acest text, el nu dă de înţeles că Dumnezeu ar fi invidios că oamenii nu se închina lui. Imaginea asta ar fi înjositoare pentru un Dumnezeu care s-a dăruit pe Sine. Asta ar fi o perspectivă primitivă, eronată. Problema în cazul idolatriei e dezumanizarea oamenilor care, de la gradul de făptură creată după chipul lui Dumnezeu, ajung slujitori ai pietrelor, ai lemnelor sau ai semenilor lor (unii chiar şi morţi: moaştele!), adică nişte făpturi la fel de păcătoase şi limitate ca şi ei. Asta e problemă de bază a idolatriei. Atunci când oamenii cred că Dumnezeu ar fi cumva ca piatra sau ca aurul şi argintul (Fa 17,29) sau având caracteristici şi înfăţişare umană, cel care pierde nu e Dumnezeu. Omul care face această închinare se coboară, se înjoseşte, îşi neagă demnitatea, iar un om care nu are sentimental propriei valori nu va putea înţelege nici valoarea altor oameni.

Apoi apostolul continuă scriind despre relaţiile sexuale dintre persoane de acelaşi sex. Nu uitaţi ce am scris mai sus: dacă există vreo mânie a lui Dumnezeu, aceea e îndreptată împotriva nelegiuirilor pe care oamenii le comit unii împotriva altora. Dacă reuşim să lăsăm la o parte pentru puţin timp prejudecăţile cu care am fost bombardaţi, am fi surprinşi să aflăm că în epoca romană relaţiile homo-erotice sau actele homosexuale era mai degrabă o formă de înjosire. De fapt, nu există termenul de heterosexualitate şi homosexualitate. Indivizii potenţi, în primul rând din punct de vedere social, puteau dispune de sclavi frumoşi, cumpăraţi, pe care să îi folosească în astfel de activităţi. Pentru cetăţenii romani, sclavii erau consideraţi „unelte vorbitoare”, valoarea lor nu o întrecea pe aceea a unui animal. Deşi abuzurile de acest tip nu erau legale, cine ar fi luat apărarea unui sclav, devreme ce el în ochii romanilor nu era considerat ca om?! Dacă în cazul femeilor adulterul se putea sfârşi cu crima (femeia putea fi omorâtă de către bărbat), bărbaţilor li se permitea orice, atâta vreme cât ei aveau poziţia dominantă în actele sexuale. Cei abuzaţi erau întotdeauna din clasele inferioare, de regulă sclavi. Acest element confirmă şi varianta că apostolul Paul nu se referă în text la relaţiile homo-erotice dintre doi indivizi cu acelaşi statut social şi care convin împreună să aibă relaţii sexuale. Romanii dispreţuiau bărbaţii „pasivi”, tocmai pentru faptul că întotdeauna pasivul era, din start, de condiţie josnică. Se putea ajunge chiar şi la retragerea cetăţeniei pentru un cetăţean roman care a convenit să aibă rol pasiv într-un act sexual.

Sarah Ruden spune că

„pentru politeişti, esenţa porneei[3] trata o altă fiinţă umană ca un lucru. (…) Dacă aş fi fost unul din cititorii apostolului Paul orice aş fi înţeles din acest cuvânt, un lucru era clar: tratarea unei fiinţe umane ca un lucru nu mai era un lucru în regulă în adunarea sfinţilor”[4].

Ce trebuie să vedem în primul rând în textul apostolului Paul este tocmai acest aspect: înainte de a se ocupa de problematica morală a actului homo-erotic, apostolul vede o problemă mult mai gravă, care alimentează toate păcatele, şi anume: egocentrismul. Încă odată vedem ce fel se leagă această problemă de idolatrie: nu mai e Dumnezeu şi imaginea corectă despre oameni centrul, ci sinele uman pervertit, egoist. În cazul acesta, heterosexualii activi foloseau trupurile sclavilor pentru plăcerile intime şi pentru orice altceva le-ar fi trecut prin minte. Dacă ţinem cont de faptul că în legea romană tatăl avea drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor lui (pater familias), iar soţiile puteau fi omorâte pentru adulter, cum credeţi că se purtau stăpânii cu sclavii lor?!

Un alt aspect cu privire la actele homo-erotice în lumea romană o reprezenta faptul că ele puteau fi folosite şi ca acte de răzbunare. Cea mai adâncă formă de înjosire pentru un roman liber era violarea unui bărbat, care prin gestul acesta devenea în ochii altora un fel de bărbat de mâna a doua. Această chestiune nu e străină nici de lumea în care trăim noi, pentru că în cercurile de homosexuali deseori bărbaţii pasivi sunt priviţi ca „femei”, având o conotaţie peiorativă.

„Ura şi răzbunarea, – spune Sarah Ruden – nu erau lucruri marginale şi ruşinoase, ci erau o chestiune de mândrie. O persoană care ierta pur şi simplu o rănire, era considerată slabă şi lașă”[5].

Observăm şi aici paralelismul: trebuie să calci peste alţii ca să demonstrezi că eşti tare, că eşti bărbat, că eşti viril, şi erai considerat laș şi slab dacă nu făceai aceste lucruri sau deveneai victima celor dintâi.

„Poate că cea mai mare ironie a scrisorilor sale – spune Sarah Ruden – este că, în pasajele pe care cititorii moderni le considera cele mai intolerante, Paul pare, într-o examinare de context, să abordeze aceasta brutalitate în modul cel mai uman posibil. Grecii şi romanii au zeificat materialismul sub forma idolatriei şi au deificat violența şi exploatarea prin credinţa lor că acelea ar fi fost căile prin care zeităţile operau. Paul a luptat cu această ideologie şi cu toate manifestările ei. El a acţionat împotriva reprimării femeilor, a sclavilor sau a homosexualilor, făcând – în vremea sa – progrese semnificative în ce priveşte includerea tuturor în comunitatea creştină”[6].

Paul nu s-a apucat în primul rând să vorbească despre problematica morală a homosexualităţii – dacă e bine sau nu, dacă e păcat sau nu – ci s-a ocupat în primul rând de rădăcina problemei: exploatarea umană. Oamenii – fiinţe create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu – trebuie tratate în mod egal. Dumnezeu nu a făcut pe unii superiori altora, iar epistola către Romani prezintă cel puţin trei aspecte care întăresc această idee:

1. Toţi oamenii sunt creaţi de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa,

2. Toţi provin din Adam, nici unul nu are o altă origine, şi

3. Toţi oamenii sunt păcătoşi, nici unul nu depăşeşte acest statut.

În atare condiţii orice formă de înjosire a oamenilor reprezintă un afront la adresa lui Dumnezeu Însuşi. „Jignirea unui om înseamnă ipso facto o ofensă adusă şi lui Dumnezeu”[7], spune şi Cohen. Înjosindu-i pe alţii, demonstrăm o distorsionare a modului cum îl vedem pe Creator, şi deci o formă de idolatrie în toată puterea cuvântului. Observaţi cât de bine se leagă cele două probleme ridicate (idolatria și abuzul sexual asupra sclavilor).

Mai mult de atât, pentru a întări ideea că toţi oamenii sunt egali – pentru că am spus că problema de bază a lui Paul nu era atât moralitatea actului sexual, ci egocentrismul – Sarah Ruden spune:

„Romani 1 nu face distincţie între activi şi pasivi; toată această construcţie e fundamental greşită. Acest lucru este indicat în mod crucial de folosirea cuvântului ἄρσενες (arsenes), pentru bărbaţi…

Cuvântul clasic şi cel al Noului Testament foloseşte pentru bărbaţii acceptabili din punct de vedere social şi sexual cuvântul νδρας (aneras). În limbaj tradiţional [greco-roman, nu biblic] acest cuvânt ar putea însemna un heterosexual activ, niciodată pasiv [adică un individ cu situaţie socială considerată superioară la vremea aceea]”.[8]

Paul îi plasează la egalitate pe toţi participanţii de sex masculin implicaţi în acte homosexuale, subliniind acest lucru în Romani 2,1, iar asta implică în mod clar faptul că toţi sunt degradaţi moral şi că toţi devin şubreziţi de actul sexual dintre ei indiferent care le este rolul în astfel de situaţii[9]. Şi asta nu pentru actul sexual în sine, ci din cauza dezumanizării şi folosirii semenului ca obiect. Romanii cumpărau sclavi copii (băieţi) pe care îi foloseau sexual numindu-i „trufandale”, „delicii” sau „prospături”. (Foto: O cupă de argint din perioada dinstiei iulio-claudiene – sec I i. Cr. – 68 d. Cr – înfăţişând un bărbat care abuzează un copil sclav).

Ceea ce vedem este faptul că Paul nu s-a apucat să îi condamne pe homosexuali, cum cred cei mai mulţi. Mai ales în condiţiile acelor vremuri, ar fi fost de-o făţărnicie grotească să nu ţină cont de condiţiile sociale în care se desfăşurau aceste acte. Cum ai putea să judeci un sclav care era violat de stăpânul său când viaţa sclavului era în mâna acestuia? Cum ai putea să judeci un om de condiţie socială precară, nevoit să accepte abuzul unui individ de condiţie socială superioară? Când în imperiu „cetăţeni” erau doar o parte dintre indivizi, iar ceilalţi nu erau mai valoroşi decât o vită, cum să condamni homosexualitatea fără să ţii cont în primul rând de nenorociţii nevoiţi să o accepte şi chiar să o practice? Ei bine, Paul a ţinut cont de aceste lucruri. Paul n-a fost un moralist. Paul nu a apărat „valorile morale” în detrimentul oamenilor. Paul a înţeles că cel mai important lucru pentru Dumnezeu nu e legea şi nici morala, ci oamenii. Am putea să spunem chiar faptul că Paul introduce un fel de „declarație e drepturilor omuluiˮ în limitele înțelegerii de atunci. Iar aici ne amintim de intervenția lui Paul pentru sclavul fugar Filimon: deși Paul era el însuși condamnat, el pledează pentru Filimon ca un avocat care cere niște drepturi, deși sclavul nu avea nici un drept. Deși intervenția lui pare hilară în acel context, Paul e pătruns de propriul său mesaj de dreptate si egalitate umană.  

Sarah Ruden îndrăzneşte chiar să facă un paralelism între condiţia sclavilor din lumea romană şi Isus, Fiul lui Dumnezeu; între folosirea corpului unui om slab, neajutorat, pentru plăcerea celui tare, şi Isus care şi-a oferit trupul celor tari ai vremii, pentru ca prin sacrificiul Sau să restaureze demnitatea celor slabi. Ideea aceasta e formulată de apostolul Paul, în alte cuvinte, când spune:

“El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi”[10].


[1] Paul Ricoeur. Iubire și justiție. Edit. Art, 2009, p. 43

[2] Roman Slavery. (L. J. Shumka) University of Victoria, January, 2013

[3] (s.n.) Porneia – cuvânt rădăcină care face referință la orice formă de pornografie, de relație sexuală in afara limitelor legale biblice, care implică: homosexualitate, prea/curvie, bestialitate etc și chiar închinarea la idoli, ca formă spirituală de curvie. 

[4] Sarah Ruden. Paul among the People.

[5] Sarah Ruden.

[6] Idem

[7] A. Cohen. Talmudul. București: Hasefer, 1999. p. 126

[8] Sarah Ruden

[9] Idem

[10] 2 Cor 8, 9

Tribalism, nationalism, fanatism

În preistorie şi antichitate popoarele sau, mai degrabă, familiile care au format grupuri sau triburi si ulterior popoare erau prinse într-o formă naturală de respingere faţă de alte grupuri. Străinii, necunoscuţii erau respinşi în mod natural sau chiar agresaţi ca o măsură anticipată de apărare a propriului grup. Erich Fromm spune ca omul „nu-şi recunoaşte sau identifică semenii la fel de uşor ca animalele. Pentru el, limba, obiceiurile, îmbrăcămintea şi alte criterii, percepute mai degrabă de minte decât de instinct, determină cine este din aceeaşi specie şi cine nu… Omului, exact din cauza lipsei echipamentului instinctual, îi lipseşte şi percepţia identităţii speciei sale şi percepe un străin ca făcând parte din altă specie”[1]. Având în vedere faptul că în acea vreme resursele erau limitate, jafurile, cuceririle de tot felul, asediile erau gesturi la ordinea zilei necesare supravieţuirii. De aici probabil ne-a rămas sintagma: “Cea mai bună formă de apărare este atacul”, popoarele sau grupurile mai puternice atacau constant alte grupuri, atât pentru aprovizionare cu hrană şi alte bunuri, cât şi pentru a se asigura că niciodată ele nu vor putea reprezenta un pericol. Asirienii au practicat constant această măsură faţă de provinciile cucerite sau în curs de cucerire, luând constant prizonieri – în special bărbaţi – şi jefuind resursele, făcând imposibilă o organizare militară în acele teritorii. Chestiunea este mult mai complexă, însă ideea de bază care reiese din aceste informaţii este aceea că zorii umanităţii sunt caracterizaţi de un  natural şi profund tribalism care, in termeni moderni, l-am numi xenofobie.

Progresul umanităţii care a dus şi la formarea naţiunilor, transforma acest tribalism în naţionalism extrem, caracterizat de aceleaşi metehne. E adevărat că naţionalismul extrem este cu mult mai paşnic faţă de xenofobia antichităţii sau a preistoriei, dar rădăcina este, până la urmă, aceeaşi: o permanentă teamă că străinul, necunoscutul şi, într-un alt sens, ciudatul/diferitul vine să ne fure, să ne jefuiască, să ne omoare, să ne producă o pagubă de orice fel.

Acum, un lucru essential de înţeles din toată povestea asta, e faptul că aceasta xenofobia are în spate un fundament religios. Străinul nu era, în primul rând, cel care putea jefui sau omori, ci era înainte de toate unul care putea „spurca” din punct de vedere spiritual. Amestecarea rasială, tribală, naţională etc. era privită de către omul antic ca o dereglare a relaţiei cu zeii. „Pentru lumea arhaică în general, – spune Mircea Eliade – dușmanii care amenințau microcosmosul erau primejdioși nu ca ființe umane (ca atare), ci pentru că întrupau forțele ostile și distructiveˮ[2].În Biblie avem numeroase locuri în care copiii lui Israel „s-au spurcat” încurcându-se cu „femei străine”, legăturile sexuale fiind considerate amestecuri spirituale. Un evreu care viola o femeie străină – lucru absolut firesc în acea perioadă – trecea ulterior printr-un ritual de curăţire, pentru că el a intrat în contact cu „dumnezeul” acelei femei. (Numeri 31) Se păstrează încă în Noul Testament ideea primitivă că uniunea sexuală a doi indivizi înseamnă, de fapt, un conflict spiritual dintre „dumnezeii” celor implicaţi în această legătură. (1 Cor 6) Pentru că omul primitiv, omul antic priveşte viaţa doar în raport cu „dumnezeul” în care crede, el respinge şi distruge tot ce este străin şi care i-ar putea afecta legătură cu acest „dumnezeu”. Păstrarea „curăţirii” spirituale implica respingerea şi distrugerea a tot ceea ce i-ar putea perturba legătura cu zeul în care crede. În acest caz religia este superioară vieţii şi relaţiilor, pentru religie omul omoară şi distruge tot ceea ce în mintea lui poate fi un pericol de clătinare a relaţiei cu zeul care îl poate pedepsi şi chiar omorî.

Societatea umană, per ansamblu, a progresat faţă de aceste mentalităţi tribale. În ciuda acestui lucru, este interesant de observant că omul religios modern e încă afectat de acest spirit al tribalismului, al xenofobiei. Exemplul cel mai evident pentru noi e Mişcarea Legionară a anilor ’30 din secolului XX: o struțo-camilă politico-religioasă care sub sigla credinței şi a iubirii de ţară a practicat o xenofobie rapace în special față de evrei. N-ar fi fost cu putinţă acest lucru dacă această practică n-ar fi găsit ecou în mentalitatea religioasă retrogradă a românilor. Istoricii care au scris despre progromurile româneşti sunt majoritatea de acord că în România, faţă de alte ţări unde s-a practicat antisemitismul, motivaţia a fost una religioasă: evreii merită să moară pentru că „sunt ucigaşii lui Cristos”. Această motivaţie a fost suficientă pentru a amorţi conştiinţa populară şi pentru a induce sentimentul colectiv că măcelărirea evreilor este, în definitiv, un serviciu adus umanităţii şi chiar lui Dumnezeu însuşi.

România nu doar că n-a scăpat de naţionalismul extrem, dar apar permanenent tot felul de indivizi vocali care, sub sigla credinţei şi a iubirii de ţară, reînvie în sufletele slabe şi superstiţioase rădăcini de tribalism, de primitivism. De remarcat faptul că primitivismul nu e, în primul rând, o epocă a umanităţii, cât o stare de spirit care reînvie mereu şi mereu atunci când condiţiile îi sunt favorabile. Caracteristica principală a discursului tribalist (nationalist-religios) îl reprezintă colectivul, țara, naţiunea, poporul, neamul. Agitatorul nu e interesat de individ, de persoană. Pentru el naţiunea e superioară individului. În consecinţă, individul care nu se înrolează scopurilor colective devine automat un „dușman al poporului”. Agitatorul va folosi orice mijloace şi orice informaţii pentru a influenţa emoţia colectivă, grupurile religioase fiind cel mai uşor de manipulat. Se repetă tiparul antichităţii: zeul şi naţiunea formează un tot, iar individul nu contează decât în măsura în care participă la grandoarea zeului naţional.

În mod paradoxal, Isus, pe care mulţi dintre aceşti agitatori pretind că îl urmează, desfiinţează pe față pârghiile oricărui naţionalism. În centrul învăţăturilor sale se află „iubirea de Dumnezeu şi de aproapele” (Mc 12,28-34), nu iubirea de Dumnezeu şi de ţară. Cel care urmează pe Isus se presupune a fi un pelerin către „patria cerească”, naţionalismul nefiind altceva decât negarea acelei patrii. Ar fi suficient să ne aducem aminte că pentru Isus lucrurile Cezarului sunt complet despărţite de cele ale lui Dumnezeu (Mt 22,21); Isus n-a venit ca să îmbunătăţească naţiuni, să schimbe legi sau să moralizeze societăţi. Naţionalismul „creștinˮ, în ultimă instanţă, este negarea lui Isus şi a scopurilor sale, deoarece – conform învăţăturilor apostolice – mântuirea lucrată de el este pentru „orice neam, orice seminţie, orice limbă, orice popor” (Apoc 5,9; 7,9; 11,9), iar în Biserică „nu mai este nici iudeu, nici grec; nici rob, nici slobod; nici femeie, nici bărbat, ci toţi sunt una în Cristos (Gal 3,28; Col 3,11), adică nu mai există bariera naţională, socială, de gen sau de oricare alt fel. Termenul tradus de Cornilescu e „a surpa”: Isus a surpat zidul care îi despărţea pe unii de ceilalţi şi pe toţi de Dumnezeu. Isus nu dărâma zidul, îl surpă; zidul e înghiţit, nu mai rămâne nimic, nici o rămăşiţă. Nu mai găsim bucăţi din zid sau cărămizi cu care să mai construim câte ceva. De aici înţelegem nonsensul şi minciuna care tronează în spatele acestei construcţii false numită naţionalism, cu atât mai mult când el e sprijinit de „credinţa în Dumnezeu”. Naţionalismul „creştin” se sprijină de un perete inexistent. El există la unii doar în măsura în care mintea lor nu reuşeşte să pună cap la cap toate datele, când mintea e scindată suficient de mult încât informaţiile nu se întâlnesc niciodată pentru a da un rezultat coerent.

Dacă în preistorie şi antichitate condiţiile în care trăiau oamenii favoriza teama faţă de străini şi faţă de alte grupuri, aceeaşi teamă în secolul XXI nu poate fi decât rezultatul unei religii prost înţelese şi aplicate şi/sau a unor labilităţi psihice care îl predispune pe individ permanent unor psihoze colective. Nu pledez pentru încredere totală în oricine, eu vorbesc de temerile nejustificate care sunt induse de către personaje obscure şi care fac apel la „entităţi supra-personale” cum e statul, neamul, țara, patria, biserica etc. pentru a manipula persoane sau grupuri de persoane. În această capcană cad oameni cu raţionamente slăbuţe, cărora le lipseşte discernământul, tocmai pentru că s-au obişnuit să îi lase pe alţii să gândească şi să decidă în locul lor. Şansa ca un impostor să le decidă soarta este foarte mare, impostorii fiind incapabili să-şi recunoască limitele şi ridicolul. Acest lucru e cu atât mai posibil în domeniul religios unde iluziile şi simbolismele sunt servite ca „autoritate” şi „adevăr absolut” și unde tot felul de indivizi semi-educați cu labilități psihice pretind că știu totul în materie de divinitate.

[1] Erich Fromm. Anatomia distructivității umane. București: Trei, 2015, p. 191

[2] Mircea Eliade. Imagini și simboluri. București: Humanitas, 2013, p. 42

De la cunoașterea de sine la cunoașterea lui Dumnezeu

Acum vedem ca într-o oglindă în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. (1 Cor 13,12)


Se spune că omul care renunţă la sine, omul care e preocupat mai puţin de el însuşi ar avea şanse mai multe să îl cunoască pe Dumnezeu; cu cât renunţi mai mult la tine sau cu cât negi mai mult propria persoană cu atât Dumnezeu devine mai vizibil. La o primă vedere perspectivă este extrem de ispititoare. Milioane de oameni fac acest exerciţiu al renunţării într-un fel sau altul. Golul lăsat de cunoaşterea de sine devine în ochii multora similarul „cunoaşterii divinităţii”, pentru că acest gol e confundat deseori cu smerenia sau cu „sărăcia în duh”.

Insa „sărăcia în duh” implica o analiză a propriului duh: în ce măsură duhul meu e suficient de „sărac” astfel încât să se lase îmbogăţit de adevărată sursă. De fapt, ti se spune cu alte cuvinte: tu însuţi eşti piedica în calea cunoaşterii divinităţii; tu, care vrei să îl cunoşti pe Dumnezeu, eşti însăşi piedica în calea acestei cunoaşteri.

Bunăoară, mi se pune pata să mă izolez într-o mănăstire, pentru a renunţa la mine şi la preocupările personale, şi devin dintr-o dată un „cunoscător al divinităţii”. Nu are nici o importanţă că eu am plecat acolo dintr-o lipsă acută de adaptare sau pentru că mi s-a spus că societatea e păcătoasă, iar mântuirea o pot căpăta doar fugind din această societate; am pus nişte ţoale negre pe mine şi am devenit deodată un „apropiat a lui Dumnezeu”.

Când eram mic am avut ocazia să cunosc o familie extrem de religioasă. Ne-au chemat în ziua în care fiica lor urma să plece la mănăstire. Fata avea vreo 13-14 ani. Mediul profund religios, fanatismul evident al părinţilor pentru un anumit cult au convins-o că cea mai bună soluţie pentru ea ar fi să se izoleze într-o mănăstire. Închipuiţi-vă ce ştia şi ce cunoştea despre ea însăşi această fetiţă de 13 ani! Nu a contat absolut deloc acest aspect, pentru că însăşi renunţarea la viaţa „lumească”, închinarea virginităţii ei pe altarul credinţei, avea să-i aducă fetei „adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu” care avea să înlocuiască şi să satisfacă această renunţare.

Acum, indiferent că e vorba de izolarea într-o mănăstire sau de o izolare mentală de tipul „eu sunt nimeni, Dumnezeu e totul” sau oricare izolare care mă face să renunţ la mine însumi sau să-mi neg personalitatea, apar inevitabil câteva întrebări:
Dacă eu nu exercit asupra mea o minimă analiza, dacă nu mă cunosc pe mine însumi sau dacă n-am această capacitate (ca şi fată de 13 ani), cum îmi dau seama dacă ceea ce primesc sau ceea ce mi se cere este „de la Dumnezeu”? Cum ştiu că ceea ce primesc sau mi se oferă vine „de la Dumnezeu” dacă eu nu pot şi nu ştiu să le discern „pe ale mele”? Cum ştiu dacă informaţiile sau imaginile despre Dumnezeu sunt „de la Dumnezeu” sau dacă nu cumva sunt tipare umane pe care nu le pot discerne tocmai pentru că eu nu ştiu mai nimic despre mine însumi?

Apostolii ne sfătuiesc „să nu avem o părere mai înaltă despre noi înşine”, adică o părere eronată, exagerată, umflată. Dar cum pot realiza acest lucru dacă nu mă auto-analizez? Cum aş putea să nu cad în plasa mândriei şi a umflării de sine dacă eu nu ştiu cine sunt sau ce trebuie să fiu? Mai mult de atât, nu doar că nu ştiu cine sunt, dar mi se spune că nici nu am nevoie de aşa ceva, ba chiar ar fi nociv să fac din mine un obiect de preocupare.

Avem extrem de multe informaţii despre ceea ce oamenii numesc „Dumnezeu”. Întotdeauna suntem atraşi în afara noastră pentru a primi aceste informaţii care, în cele mai dese cazuri, se bat cap în cap. Rareori întâlneşti oameni care să aibă aceeaşi părere despre divinitate, iar zecile de mii de culte, organizaţii şi mişcări religioase vorbesc de la sine. Nu ducem, deci, lipsă de informaţii în această direcţie, ceea ce înseamnă că mai degrabă am căuta să mai tăiem din ele. Dar cum facem asta? După ce criteriu te apuci să stabileşti ce este şi ce nu este „de la Dumnezeu”? Unii spun că Biblia ar fi criteriul de bază pentru a face diferenţa. Eu mă îndoiesc profund devreme ce tocmai Biblia a adus în fiinţa zecile de mii de organizaţii de care am amintit mai sus. Nu e nici una să spună că nu se bazează pe Biblie. Toţi sunt „autentici”, toţi sunt „biserica adevărată”, toţi sunt „urmaşii apostolilor”, toţi deţin „adevărul absolut” etc.

Eu propun să începem căutarea de la noi înşine, fiecare în dreptul lui. În loc să ne pierdem în desişul informaţiilor „biblice” care au dus în rătăcire miliarde de oameni, pornim căutarea de la noi înșine. Un exerciţiu de bază ar fi că ceea ce găsim caracteristic nouă înşine sau aparţinând evident nouă înşine să îl scoatem din lista despre care, până acum, credeam că îl cracteriza şi pe pe Dumnezeu.

Exemplu:

Mă enervează când oamenii mă dezamăgesc, când îmi greşesc, suport cu greu ofensele, ba chiar mă răzbun. Biblia ni-l arată pe Dumnezeu în acelaşi fel în cea mai mare parte. Dar e logic că Dumnezeu nu poate fi ca mine şi, deci, nu poate fi aşa. Dacă seamănă cu mine, atunci acela nu e Dumnezeu, ci o proiecţie a eu-lui meu. Observaţi că deja încep să îl cunosc pe Dumnezeu negând ceea ce ştiam până acum despre El. În teologia răsăriteană acest lucru aparţine apofatismului: negând ceea ce ştim despre Dumnezeu (prejudecată) şi admiţând noile informaţii care survin prin noua cunoaştere (de sine, în cazul acesta).

Aici intervine „metanoia”: îl cunosc pe El şi asta mă face să mă cunosc pe mine. Iar dacă mă cunosc pe mine nu îl mai confund pe EL cu mine. Oricum am lua-o, de la El către mine sau invers, rezultatul trebuie să fie acelaşi. Dacă cunoaşterea Lui nu duce la cunoaşterea mea proprie, acolo nu e cunoaşterea „lui Dumnezeu”. Nu pot deveni „ca El” dacă nu ştiu cine sunt eu. Nu e o contopire a personalităţii mele în El, ci o relaţie cu un partener cu care încep să semăn, păstrându-mi totuşi libertatea şi personalitatea. Sunt „în EL” dar nu pierdut, ci din ce în ce mai regăsit. Întâlnirea cu EL e începutul regăsirii mele, un proces de o viaţă sau chiar pentru eternitate. Dar cum să mă regăsesc dacă eu mă neg sau mă dispreţuiesc? Cum să ştiu cine sunt dacă sunt învăţat că eu nu contez, că „eu sunt nimic şi Dumnezeu e totul”?!