„Gelozia divinăˮ – profilul unui psihopat

Unul din subiectele cu care mai totdeauna am avut de furcă a fost acela al „geloziei divine”. Tema e omniprezentă în Primul Testament. În linii mari, Dumnezeu face orice pentru a aduce sau pentru a readuce la sine poporul care a făcut greşeala să-l părăsească. Înţelegerea aceasta e deseori aplicată literalmente în gândirea creştină: Dumnezeu va face orice ca să te aducă la sine sau să te readucă dacă cumva ai făcut greşeală să-l părăseşti. (Vai, săracu’!) Uneori o astfel de situaţie de părăsire se întâlneşte cu vreo nenorocire, cu vreun accident…şi se face din asta o adevărată teologie a geloziei divine. Permanent cineva va avea grijă să amintească de cutare care, după ce a părăsit biserica/credința, a păţit el sau cineva apropiat câte ceva. De ce? Pentru că „Dumnezeu e gelos” şi, ca să te câştige de partea bună a baricadei, El va folosi orice mijloace.  Ţi se umflă, ţi se crăpă, ți se întâmplă neapărat ceva.  

Dar dacă pentru unii oameni o astfel de perspectivă e de-a dreptul şocantă, pentru alţii asta ar fi o dovadă a dragostei. Nenumăraţi oameni sunt de acord că gelozia e ceva absolut normal, pentru că, dacă nu există gelozie, înseamnă că nici dragoste nu e. În treburile religioase intervine chiar un fel de dependenţă: credinciosul va găsi mereu o legătură între păcatele lui şi  anumite lucruri contrare care i se întâmplă. Dacă nu îi reuşeşte o afacere, dacă nu ia un examen sau se întâmplă ceva mai grav, acesta nu poate fi decât un semn că Dumnezeu îl iubeşte şi vrea să îl înveţe o lecţie sau vrea să îl determine să se pocăiască. Şi cum oamenii mai totdeauna greşesc, un credincios ar avea motive permanente să se pocăiască şi, deci, acest ciclu al geloziei îşi găseşte mereu un sens în viaţa lui.

Când gelozia nu mai e despre „apărarea familieiˮ

Deseori gelozia e înţeleasă ca un fel de „apărare a familieiˮ. Bărbatul simte nevoia să îşi apere nevasta, iar ea se simte ocrotită când el îşi umflă muşchii în faţa vreunui alt mascul. Chestie de zoologie. Dar ce faci atunci când femeia nu mai vrea să stea lângă masculul alfa? Nu e nici un alt mascul la mijloc, deci nu vorbim despre apărarea familiei sau de vreo concurenţă acerbă între doi urangutani pentru poziţia de mascul-șef. Vorbim de dreptul şi de libertatea femeii de a trăi cum vrea şi cu cine vrea, mai ales atunci când bărbatul nu reprezintă individul lângă care ea să poată face acest lucru. 

În urmă cu câteva zile un bărbat şi-a omorât soţia şi pe fiul acesteia din altă căsătorie pe motiv că „nu suporta că l-a părăsit”. Insuportabilitatea asta nu trebuie înţeleasă ca şi când omul s-ar fi simţit singur sau neajutorat, ci că s-a simţit lezat că femeia l-a părăsit, ca şi când ea ar fi fost proprietatea lui. Ca să înţelegem mai bine: e ca şi când un sclav fuge de la stăpânul său şi, când e găsit, e pedepsit crunt sau chiar omorât. De ce? Pentru că sclavul e proprietatea acelui om care a plătit nişte bani pentru el şi e nevoie de o pedeapsă exemplară pentru că alţi sclavi să nu repete acelaşi gest. Tot ce aparţine sclavului stă acum în mâna stăpânului său care poate face orice doreşte.

Pentru o persoană care are accese de gelozie, partenerul e privit ca un fel de investiţie

De obicei, pentru o persoană care are accese de gelozie, partenerul e privit ca un fel de investiţie. Partenerul nu are voinţă proprie, nu are sentimente, nu are libertate, e doar o afacere care trebuie să funcţioneze. Şi nu oricum, ci cum vrea investitorul.  În momentul în care lucrurile degenerează, când nu mai sunt după aşteptările celui care investeşte, apare gelozia. Ca în cazul de mai sus, gelozia poate duce şi la crimă, pentru că investitorul nu poate suporta gândul că pierde. El trebuie să-şi recupereze cumva cheltuiala.

Un individ gelos e un individ care investeşte în celălalt. Dar n-o face dintr-un sentiment de dăruire, caritate sau dragoste, cum ne-am aştepta, ci pentru că în primul rând vrea să se simtă superior. Darurile lui sunt o dovadă a superiorităţii, nu a dragostei. El nu vrea să ajute partenerul său să-i  satisfacă o nevoie, o plăcere, ci vrea să îl câştige. E ca un trofeu. Celălalt trebuie să ştie că el conduce relaţia, că el ţine hăţurile. Nu e de mirare că cele mai dese accese de gelozie sau de violenţă le găsim la bărbaţi. La fel nu e de mirare că Biblia, scrisă dintr-o perspectivă patriarhală, îl prezintă pe Dumnezeu ca un partener gelos în stare de orice. Am scris într-un loc ca una dintre cele zece porunci îl arată pe bărbat ca fiind posesorul unor bunuri, printre care se numără şi nevasta lui.[1]

În ciuda faptului că vorbim despre o evidentă psihopatie care nu are nici o legătură cu dragostea, ci cu posesia, credincioşii, din frica de a nu critica textul biblic, acceptă această imagine grosolană despre Dumnezeu 

Deseori credincioşii vorbesc despre o „relaţieˮ a omului cu Dumnezeu. O relaţie de iubire. În mod paradoxal, însă, ei nu pot renunţa la imaginea aceasta de gelozie pe care Primul Legământ o atribuie divinităţii.  În ciuda faptului că vorbim despre o evidentă psihopatie care nu are nici o legătură cu dragostea, ci cu posesia, credincioşii, din frica de a nu critica textul biblic, acceptă această imagine grosolană despre Dumnezeu.  E o schizofrenie: acum îţi vorbesc despre nemărginită dragoste a lui Dumnezeu care s-a dăruit pe sine, iar în momentul următor îţi fac cu aceeaşi pasiune o apologie a geloziei în stare de orice. O demență totală.

Un îndrăgostit e cel care va spune: „Îţi mulţumesc pentru că te iubescˮ.[2] Un îndrăgostit se simte împlinit pentru că oferă, niciodată golit. Cei doi se caută unul pe altul pentru a-şi oferi şi a se oferi unul altuia. „Cântarea cântărilor” e despre această căutare şi abandonare reciprocă. Nu e despre macho-man sau despre masculul alfa care se crede superior şi vrea cu tot dinadinsul să arate asta. Paradoxal, ultimul lucru pe care l-ar face Dumnezeu e să se creadă sau să se dea superior. (Ca şi când n-ar fi, nu?!) Vrei să deţii controlul când ţi-ai pierdut controlul. Asta e paradoxul în cazul celui cuprins de gelozie. Asta înseamnă că n-a fost niciodată despre dragoste, n-a fost niciodată despre libertate, n-a fost niciodată vorba despre o relaţie reciprocă. Textul biblic nu e despre un Dumnezeu gelos, ci despre o imagine în oglindă a unei societăți patriarhale războinice în care bărbații dețin controlul tuturor lucrurilor.


[1] George Curinîi. Putere și violență. Chipul deformat al divinitatii. Edit. Sfântul Ierarh Nicolae. Brăila, 2020.

[2] Nicolae Dabija (1948-2021) – a fost un scriitor, istoric literar și om politic din Republica Moldova, membru de onoare al Academiei Române și membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei.

Publicat de georgexul

Licențiat în Teologie Master de Cultură și Civilizație Ebraică (Vechiul Testament) Cursuri de Preistorie Biblică Cursuri Mitologie greco-romană Pasionat de literatură, teologie, filosofie, istorie, gătit, pisici, critică biblică Non-religios

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: