Noi trebuie să fim sare

În cele mai dese ocazii când le reproşez credincioşilor că fac exces de zel atunci când iniţiază sau participă la tot felul de „lupte anti-ceva sau anti-orice”, replica e că „trebuie să fim sare (şi lumină)” pentru această lume. Până aici e de nota 10, putem să plecăm acasă, numai că nu e chiar aşa!

„Sarea împiedică stricăciunea” e cel mai întâlnit clişeu la credincioşii care vor să-şi demonstreze muşchii spirituali prin lupta cu păcatul, lupta cu diavolul, lupta cu progresismul etc.

Pentru a fi păstrată mai mult timp, carnea în special era ţinută în sare în vremurile demult apuse. Numai că, până la păstrare, mâncarea de orice fel e preparată şi pregătită în primul rând pentru a fi mâncată pe loc. Sarea, deci, nu e folosită în primul rând pentru conservare, ci pentru gătitul cotidian…

Nu sărea da gust, ci ingredientele dintr-un preparat; rolul sării e acela de a uni gusturile ingredientelor, de a le omogeniza aromele. 

La gătitul cotidian sarea nu are rostul de a împiedica stricăciunea şi nici acela de conservare, ci doar de a da gust. Dar, atenţie, deşi folosim acest termen, trebuie să înţelegem că nu sărea da gust, ci ingredientele dintr-un preparat; rolul sării e acela de a uni gusturile ingredientelor, de a le omogeniza aromele. Ca dovadă, luaţi un pahar cu apă şi puneţi sare în el să vedeţi ce gust are apă. Deci, ideea că sarea da gust e doar un mod de a spune, sarea fără alte ingrediente are un singur gust: sărat.

Folosind exemplul de mai sus, trebuie cumva credincioşii să-şi reevalueze modul în care vor să fie ei înşişi „sare”. Când ies cu pieptul în faţa să arate cine sunt ei şi ce muşchi spirituali au şi cât de bine cunosc ei Biblia şi ce lupte aprige duc cu păcatul (altora, în special!), e ca atunci când ai pune sare într-un pahar cu apă şi te-ai aştepta să iei şortul (de la MasterChef). Singurul gust e acela de sărat.

Sarea nu e pentru ea însăşi, ci pentru ingredientele din cratiţă care, cu cât sunt mai multe şi mai variate, cu atât oferă şansa unui gust mai bun. Sarea pune în voaloare toate gusturile într-unul singur. Sarea e incluzivă. Şi, cel mai important, ea face acest lucru în timp ce se topeşte şi dispare.

Atunci când mă gândeam la acest aspect mi-am adus aminte de îndemnul lui Isus că ucenicii lui să fie precum copiii. „Cu nici un chip nu veţi vedea Împărăţia dacă nu veţi fi ca nişte copilaşi”, spunea El. Cum, ca nişte copilaşi? Copiii sunt incluzivi: ei nu fac diferenţe de rase, culori, înclinaţii, statut socio-politico-religios etc. Copiii au capacitatea de a omogeniza grupul, sunt altruişti, universul lor natural nu este afectat de prejudecăţile de care suferă maturii… Cu condiţia ca ei să nu fi intrat în „pedagogia” nocivă a maturilor gâtuiți de prejudecăți și care îi înregimentează pe copii, fără voia lor, în culte, religii, statute, etichete etc.

Împărăţia se vede (şi se realizează, şi e chemată) atunci când credincioşii înţeleg acest tip de relaţionare cu cei din jur, când dau gust prin incluziune, când nu spiritualitatea proprie contează, ci ceea ce realizează în alţii, prin punerea lor în evidenţă. Asta face sarea. Sarea fără raportul incluziv faţă de alte ingrediente e lipsită de valoare şi sfârşeşte prin a fi aruncată afară şi călcată în picioare.

Când credincioşii vor să fie sare, însemnând prin asta să arate cine sunt ei şi ce moralitate înaltă au şi cât de bătăioşi sunt cu păcatul, cu oculta mondială, cu progresismul şi cu alţi demoni proprii, celelalte „ingrediente” sunt sărăcite; nici sarea nu îşi realizează scopul, nici ingredientele nu şi-l pot atinge. Sarea care vrea să fie „cea mai tare din parcareˮ nu are cum să dea gust; dacă nu se topeşte (dacă nu lasă de la ea, dacă nu trece cu vederea, dacă nu se lasă înduplecată), ea nu poate da gust. Ea trebuie să îmbrăţişeze celelalte ingrediente, chiar dacă sunt atât de diferite de ea, ca să poată să îşi atingă scopul. Ea nu îşi poate permite prejudecăţi, gusturi proprii sau „bisericuţeˮ.

Când credincioşii chemaţi să fie „sare” nu se gândesc să îi pună pe ceilalţi în valoare sau să îi ajute, ei nu-şi împlinesc nici destinul lor, nici pe al altora. Tot ce se vede e o pojghiţă de puritanism sec, care pare ceva de departe dar se sparge ca un balon de aer la apropiere. E ca smochinul din Evanghelii: de departe pare plin de fruct, dar când te apropii e doar o tufă goală. Genul acela de creştini care ies în stradă pentru a arăta altora cât sunt de păcătoşi sau pentru a se arăta pe ei înşişi cât sunt de „bravi credincioşi” nu are nimic de-a face cu rostul sării şi cu intenţia pe care Isus a avut-o atunci când a făcut această comparaţie.

Isus s-a făcut sărac pentru noi, pentru că prin sărăcia lui noi să ne îmbogăţim, spun apostolii. Isus „s-a topitˮ ca sarea, pentru a da oamenilor valoare. Şi spune apostolul Paul că cei care pretind că sunt credincioşi trebuie să aibă în ei înşişi aceeaşi atitudine ca Isus: că măcar că ei ar avea motive să se umfle în pene (dar nu au decât în închipuirea lor moralistă), să se lase topiţi pentru ca Evanghelia lui Isus să poată da viaţa tuturor.

Închipuiţi-vă o biserică cu oameni care au înţeles acest aspect al sării, nu în sensul practicat până acum de un moralism sec şi agresiv, ci în sens incluziv. Genul acela de credincioşi care îşi spun: „Nu e problema noastră ce ingrediente intra în cratiţa, Dumnezeu e «bucătarul» care decide pe cine primeşte. Treaba noastră e să ne lăsăm topiţi pentru ca Dumnezu să realizeze cu noi toți cea mai bună supă”.

Sarea care crede că rostul ei este acela de a se arăta pe sine şi de a-şi reprezenta propriile valori, fără a se topi demonstrându-le, nu realizează nici gust, nici mireasmă.

Nu cred să existe om care, adulmecând mirosul de pâine caldă, să nu simtă dorinţa de a mânca dintr-una. În timp ce scriu şi mă gândesc la asta, gura mi s-a umplut de salivă. Apostolul Paul spune că cei care cred în Isus sunt (sau ar trebui să fie, ca să fim sinceri) o mireasmă care duce la viaţă. Din păcate, doar sarea care se arată pe sine, nu poate realiza această mireasmă. Sarea care crede că rostul ei este acela de a se arăta pe sine şi de a-şi reprezenta propriile valori, fără a se topi demonstrându-le, nu realizează nici gust, nici mireasmă. E doar o chestiune de timp până va fi aruncată afară. Nu, nu o aruncă Dumnezeu, oamenii o fac, adică cei care trebuiau să fie beneficiarii sării.

Luați ca exemplu atitudinea BOR de când a început pandemia. Majoritatea lucrurilor pe care le-a ințiat au fost despre instituție, nu despre oameni, despre cler, nu despre enoriași. Ba, mai mult, inițiativele au fost împotriva oamenilor și a siguranței lor. Și oamenii văd asta. Încet-încet mulți se trezesc din letargia superstițioasă care i-a ținut zeci de ani. Sarea care trebuia sa le dea gustul va sfârși lepădată. Nu vine oculta mondială sa strice religia BOR, și-o strică ea singură. Asta în cazul în care a fost ceva de capul ei vreodată.

Publicat de georgexul

Licențiat în Teologie Master de Cultură și Civilizație Ebraică (Vechiul Testament) Cursuri de Preistorie Biblică Cursuri Mitologie greco-romană Pasionat de literatură, teologie, filosofie, istorie, gătit, pisici, critică biblică Non-religios

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: