Pax Deorum

Sau

Ce anume declanşează mânia zeilor?

(Studiu de caz: Scrisoarea către Romani 1: 28-36)

Ori de câte ori se vorbeşte despre legătura creştinismului cu iudaismul sau invers, despre legătura iudaismului cu creştinismul, se omite un element foarte important, şi anume: bazinul cultural în care cele două grupări s-au întâlnit. Mă refer aici la bazinul culturii greco-romane. Acest bazin cultural a influenţat în mod decisiv ambele curente religioase, întâi pe cel iudaic şi, mai apoi, pe cel creştin. Paul Ricoeur avea să spună despre această chestiune:

„Nici iudaismul şi nici creştinismul nu se lasă niciodată gândite de unele singure, ci în relaţie cu tot restul culturii teoretice şi practice. Nu este vorba aici de o regretabilă contaminare, cu atât mai puţin de o pervertire, ci despre un destin istoric inevitabil”.[1]

Amintesc doar în treacăt faptul că termenul „creştin” a fost la început unul peiorativ, adepţii lui Isus urmau “Calea”. (Fa 24,22) Spre deosebire de iudaism, care era o religie politico-socială, adepţii lui Isus erau mai degrabă anti-politikon. În Imperiul Roman ei au fost acuzaţi de subversiune şi nesupunere faţă de rânduielile statului. La fel ca evreii, romanii aveau o religie socio-politica. Ei considerau că bunul mers al statului, al cetăţilor romane, pacea imperiului, bunăstarea şi toate celea depind de Pax Deorum (pacea cu zeii). Atâta vreme cât pacea cu zeii era menţinută, când zeilor li se oferea tot ceea ce se credea că trebuie oferit, rânduiala domnea în tot imperiul. Ca şi grecii, romanii aveau sute de zei şi zeităţi, de la zeii casei până la zeii cetăţii şi aşa mai departe. Exista deasemenea şi cultul împăratului considerat un fel de semi-zeu. Toate aceste chestiuni religioase trebuiau întreţinute prin ritualuri cu preoţi şi preotese, cu daruri, sacrificii, libaţiuni, sărbători etc.

„Pax Deorumˮ era o obsesie pentru romani. Cum era o obsesie pentru toate popoarele primitive această frică de a nu supăra zeii care ar fi putut să-i pedepsească sau să îi omoare. Zeii sunt labili, supărăcioşi, infantili, geloşi, posesivi, ranchiunoşi, invidioşi, iar singurul mod în care pot fi satisfăcuţi sunt aceste ritualuri de care vorbeam mai sus.

În acest context al obsesiei romane faţă de pacea cu zeii, apare apostolul Paul cu învăţăturile lui. Mulţi cercetători au căzut de accord asupra faptului că secolul I î.Cr. şi aproape 300 d.Cr, reprezintă „era centrală a Romei”[2]. Ne aflăm, practic, la apogeul Imperiului Roman. Paul spune despre aceeaşi perioadă că reprezintă „împlinirea vremurilor”, o vreme care corespunde cu arătarea lui Cristos şi proclamarea Evangheliei. (Gal 4,4)

Apostolul cunoştea gândirea şi obsesiile (religioase ale) romanilor. Era originar din Tars – provincie romană cucerită de la seleucizi – era evreu din naştere, dar şi cetăţean roman [(cel mai probabil tatăl era roman şi mama evreică, pentru că la evrei naţionalitatea se obţine după mamă; aceeaşi situaţie o avem în cazul lui Timotei – tatăl grec şi mama evreică (Fa 16,1-3)]. Paul era fiul unui negustor destul de înstărit care se ocupa cu confecţionarea de corturi. Nivelul social se vede prin faptul că Paul a luat lecţii de filosofie şi literatură greacă şi făcea parte din tribunalul iudaic (sinedriu), privilegii de care aveau parte doar cetățenii liberi și bogați.

Cum spuneam, în acest context al obsesiei romane faţă de Pax Deorum, Paul introduce abrupt acest text despre dreptatea/mânia divină. Nu, Paul nu se trezeşte aşa din senin să spună că Dumnezeu e supărat şi că el nu se joacă cu păcatul şi alte braşoave de acest tip pe care le întâlnim în creştinismul modern. Nu merge, deasemenea, nici ideea că, pentru a oferi „vestea bună”, Paul trebuie să ofere întâi „vestea reaˮ. Ca să ofere lumina, Paul nu trebuie să vorbească despre întuneric. Paul spune altceva: dacă există vreo mânie a lui Dumnezeu (a zeilor – în cazul romanilor), adică dacă „pacea cu zeii” ar fi perturbată, acest lucru nu se întâmplă ca urmare a neîmplinirii vreunui ritual, ci din cauza nelegiuirilor pe care oamenii le fac, atenţie! împotriva altora. Şi de unde ştim acest lucru?

În primul rând Paul vorbeşte despre idolatrie. Iarăşi, aici trebuie să facem nişte lămuriri: idolatria nu înseamnă că Dumnezeu se supără că nu îi acordăm cult. Sunt conştient că asta am învăţat cu toţii până acum şi asta se predică în continuare. Când oamenii se închină la pietre, la lemne sau la alţi oameni, adică lucrurile pe care Paul le raclamă în acest text, el nu dă de înţeles că Dumnezeu ar fi invidios că oamenii nu se închina lui. Imaginea asta ar fi înjositoare pentru un Dumnezeu care s-a dăruit pe Sine. Asta ar fi o perspectivă primitivă, eronată. Problema în cazul idolatriei e dezumanizarea oamenilor care, de la gradul de făptură creată după chipul lui Dumnezeu, ajung slujitori ai pietrelor, ai lemnelor sau ai semenilor lor (unii chiar şi morţi: moaştele!), adică nişte făpturi la fel de păcătoase şi limitate ca şi ei. Asta e problemă de bază a idolatriei. Atunci când oamenii cred că Dumnezeu ar fi cumva ca piatra sau ca aurul şi argintul (Fa 17,29) sau având caracteristici şi înfăţişare umană, cel care pierde nu e Dumnezeu. Omul care face această închinare se coboară, se înjoseşte, îşi neagă demnitatea, iar un om care nu are sentimental propriei valori nu va putea înţelege nici valoarea altor oameni.

Apoi apostolul continuă scriind despre relaţiile sexuale dintre persoane de acelaşi sex. Nu uitaţi ce am scris mai sus: dacă există vreo mânie a lui Dumnezeu, aceea e îndreptată împotriva nelegiuirilor pe care oamenii le comit unii împotriva altora. Dacă reuşim să lăsăm la o parte pentru puţin timp prejudecăţile cu care am fost bombardaţi, am fi surprinşi să aflăm că în epoca romană relaţiile homo-erotice sau actele homosexuale era mai degrabă o formă de înjosire. De fapt, nu există termenul de heterosexualitate şi homosexualitate. Indivizii potenţi, în primul rând din punct de vedere social, puteau dispune de sclavi frumoşi, cumpăraţi, pe care să îi folosească în astfel de activităţi. Pentru cetăţenii romani, sclavii erau consideraţi „unelte vorbitoare”, valoarea lor nu o întrecea pe aceea a unui animal. Deşi abuzurile de acest tip nu erau legale, cine ar fi luat apărarea unui sclav, devreme ce el în ochii romanilor nu era considerat ca om?! Dacă în cazul femeilor adulterul se putea sfârşi cu crima (femeia putea fi omorâtă de către bărbat), bărbaţilor li se permitea orice, atâta vreme cât ei aveau poziţia dominantă în actele sexuale. Cei abuzaţi erau întotdeauna din clasele inferioare, de regulă sclavi. Acest element confirmă şi varianta că apostolul Paul nu se referă în text la relaţiile homo-erotice dintre doi indivizi cu acelaşi statut social şi care convin împreună să aibă relaţii sexuale. Romanii dispreţuiau bărbaţii „pasivi”, tocmai pentru faptul că întotdeauna pasivul era, din start, de condiţie josnică. Se putea ajunge chiar şi la retragerea cetăţeniei pentru un cetăţean roman care a convenit să aibă rol pasiv într-un act sexual.

Sarah Ruden spune că

„pentru politeişti, esenţa porneei[3] trata o altă fiinţă umană ca un lucru. (…) Dacă aş fi fost unul din cititorii apostolului Paul orice aş fi înţeles din acest cuvânt, un lucru era clar: tratarea unei fiinţe umane ca un lucru nu mai era un lucru în regulă în adunarea sfinţilor”[4].

Ce trebuie să vedem în primul rând în textul apostolului Paul este tocmai acest aspect: înainte de a se ocupa de problematica morală a actului homo-erotic, apostolul vede o problemă mult mai gravă, care alimentează toate păcatele, şi anume: egocentrismul. Încă odată vedem ce fel se leagă această problemă de idolatrie: nu mai e Dumnezeu şi imaginea corectă despre oameni centrul, ci sinele uman pervertit, egoist. În cazul acesta, heterosexualii activi foloseau trupurile sclavilor pentru plăcerile intime şi pentru orice altceva le-ar fi trecut prin minte. Dacă ţinem cont de faptul că în legea romană tatăl avea drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor lui (pater familias), iar soţiile puteau fi omorâte pentru adulter, cum credeţi că se purtau stăpânii cu sclavii lor?!

Un alt aspect cu privire la actele homo-erotice în lumea romană o reprezenta faptul că ele puteau fi folosite şi ca acte de răzbunare. Cea mai adâncă formă de înjosire pentru un roman liber era violarea unui bărbat, care prin gestul acesta devenea în ochii altora un fel de bărbat de mâna a doua. Această chestiune nu e străină nici de lumea în care trăim noi, pentru că în cercurile de homosexuali deseori bărbaţii pasivi sunt priviţi ca „femei”, având o conotaţie peiorativă.

„Ura şi răzbunarea, – spune Sarah Ruden – nu erau lucruri marginale şi ruşinoase, ci erau o chestiune de mândrie. O persoană care ierta pur şi simplu o rănire, era considerată slabă şi lașă”[5].

Observăm şi aici paralelismul: trebuie să calci peste alţii ca să demonstrezi că eşti tare, că eşti bărbat, că eşti viril, şi erai considerat laș şi slab dacă nu făceai aceste lucruri sau deveneai victima celor dintâi.

„Poate că cea mai mare ironie a scrisorilor sale – spune Sarah Ruden – este că, în pasajele pe care cititorii moderni le considera cele mai intolerante, Paul pare, într-o examinare de context, să abordeze aceasta brutalitate în modul cel mai uman posibil. Grecii şi romanii au zeificat materialismul sub forma idolatriei şi au deificat violența şi exploatarea prin credinţa lor că acelea ar fi fost căile prin care zeităţile operau. Paul a luptat cu această ideologie şi cu toate manifestările ei. El a acţionat împotriva reprimării femeilor, a sclavilor sau a homosexualilor, făcând – în vremea sa – progrese semnificative în ce priveşte includerea tuturor în comunitatea creştină”[6].

Paul nu s-a apucat în primul rând să vorbească despre problematica morală a homosexualităţii – dacă e bine sau nu, dacă e păcat sau nu – ci s-a ocupat în primul rând de rădăcina problemei: exploatarea umană. Oamenii – fiinţe create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu – trebuie tratate în mod egal. Dumnezeu nu a făcut pe unii superiori altora, iar epistola către Romani prezintă cel puţin trei aspecte care întăresc această idee:

1. Toţi oamenii sunt creaţi de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa,

2. Toţi provin din Adam, nici unul nu are o altă origine, şi

3. Toţi oamenii sunt păcătoşi, nici unul nu depăşeşte acest statut.

În atare condiţii orice formă de înjosire a oamenilor reprezintă un afront la adresa lui Dumnezeu Însuşi. „Jignirea unui om înseamnă ipso facto o ofensă adusă şi lui Dumnezeu”[7], spune şi Cohen. Înjosindu-i pe alţii, demonstrăm o distorsionare a modului cum îl vedem pe Creator, şi deci o formă de idolatrie în toată puterea cuvântului. Observaţi cât de bine se leagă cele două probleme ridicate (idolatria și abuzul sexual asupra sclavilor).

Mai mult de atât, pentru a întări ideea că toţi oamenii sunt egali – pentru că am spus că problema de bază a lui Paul nu era atât moralitatea actului sexual, ci egocentrismul – Sarah Ruden spune:

„Romani 1 nu face distincţie între activi şi pasivi; toată această construcţie e fundamental greşită. Acest lucru este indicat în mod crucial de folosirea cuvântului ἄρσενες (arsenes), pentru bărbaţi…

Cuvântul clasic şi cel al Noului Testament foloseşte pentru bărbaţii acceptabili din punct de vedere social şi sexual cuvântul νδρας (aneras). În limbaj tradiţional [greco-roman, nu biblic] acest cuvânt ar putea însemna un heterosexual activ, niciodată pasiv [adică un individ cu situaţie socială considerată superioară la vremea aceea]”.[8]

Paul îi plasează la egalitate pe toţi participanţii de sex masculin implicaţi în acte homosexuale, subliniind acest lucru în Romani 2,1, iar asta implică în mod clar faptul că toţi sunt degradaţi moral şi că toţi devin şubreziţi de actul sexual dintre ei indiferent care le este rolul în astfel de situaţii[9]. Şi asta nu pentru actul sexual în sine, ci din cauza dezumanizării şi folosirii semenului ca obiect. Romanii cumpărau sclavi copii (băieţi) pe care îi foloseau sexual numindu-i „trufandale”, „delicii” sau „prospături”. (Foto: O cupă de argint din perioada dinstiei iulio-claudiene – sec I i. Cr. – 68 d. Cr – înfăţişând un bărbat care abuzează un copil sclav).

Ceea ce vedem este faptul că Paul nu s-a apucat să îi condamne pe homosexuali, cum cred cei mai mulţi. Mai ales în condiţiile acelor vremuri, ar fi fost de-o făţărnicie grotească să nu ţină cont de condiţiile sociale în care se desfăşurau aceste acte. Cum ai putea să judeci un sclav care era violat de stăpânul său când viaţa sclavului era în mâna acestuia? Cum ai putea să judeci un om de condiţie socială precară, nevoit să accepte abuzul unui individ de condiţie socială superioară? Când în imperiu „cetăţeni” erau doar o parte dintre indivizi, iar ceilalţi nu erau mai valoroşi decât o vită, cum să condamni homosexualitatea fără să ţii cont în primul rând de nenorociţii nevoiţi să o accepte şi chiar să o practice? Ei bine, Paul a ţinut cont de aceste lucruri. Paul n-a fost un moralist. Paul nu a apărat „valorile morale” în detrimentul oamenilor. Paul a înţeles că cel mai important lucru pentru Dumnezeu nu e legea şi nici morala, ci oamenii. Am putea să spunem chiar faptul că Paul introduce un fel de „declarație e drepturilor omuluiˮ în limitele înțelegerii de atunci. Iar aici ne amintim de intervenția lui Paul pentru sclavul fugar Filimon: deși Paul era el însuși condamnat, el pledează pentru Filimon ca un avocat care cere niște drepturi, deși sclavul nu avea nici un drept. Deși intervenția lui pare hilară în acel context, Paul e pătruns de propriul său mesaj de dreptate si egalitate umană.  

Sarah Ruden îndrăzneşte chiar să facă un paralelism între condiţia sclavilor din lumea romană şi Isus, Fiul lui Dumnezeu; între folosirea corpului unui om slab, neajutorat, pentru plăcerea celui tare, şi Isus care şi-a oferit trupul celor tari ai vremii, pentru ca prin sacrificiul Sau să restaureze demnitatea celor slabi. Ideea aceasta e formulată de apostolul Paul, în alte cuvinte, când spune:

“El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi”[10].


[1] Paul Ricoeur. Iubire și justiție. Edit. Art, 2009, p. 43

[2] Roman Slavery. (L. J. Shumka) University of Victoria, January, 2013

[3] (s.n.) Porneia – cuvânt rădăcină care face referință la orice formă de pornografie, de relație sexuală in afara limitelor legale biblice, care implică: homosexualitate, prea/curvie, bestialitate etc și chiar închinarea la idoli, ca formă spirituală de curvie. 

[4] Sarah Ruden. Paul among the People.

[5] Sarah Ruden.

[6] Idem

[7] A. Cohen. Talmudul. București: Hasefer, 1999. p. 126

[8] Sarah Ruden

[9] Idem

[10] 2 Cor 8, 9

Publicat de georgexul

Licențiat în Teologie Master de Cultură și Civilizație Ebraică (Vechiul Testament) Cursuri de Preistorie Biblică Cursuri Mitologie greco-romană Pasionat de literatură, teologie, filosofie, istorie, gătit, pisici, critică biblică Non-religios

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: