Tribalism, nationalism, fanatism

În preistorie şi antichitate popoarele sau, mai degrabă, familiile care au format grupuri sau triburi si ulterior popoare erau prinse într-o formă naturală de respingere faţă de alte grupuri. Străinii, necunoscuţii erau respinşi în mod natural sau chiar agresaţi ca o măsură anticipată de apărare a propriului grup. Erich Fromm spune ca omul „nu-şi recunoaşte sau identifică semenii la fel de uşor ca animalele. Pentru el, limba, obiceiurile, îmbrăcămintea şi alte criterii, percepute mai degrabă de minte decât de instinct, determină cine este din aceeaşi specie şi cine nu… Omului, exact din cauza lipsei echipamentului instinctual, îi lipseşte şi percepţia identităţii speciei sale şi percepe un străin ca făcând parte din altă specie”[1]. Având în vedere faptul că în acea vreme resursele erau limitate, jafurile, cuceririle de tot felul, asediile erau gesturi la ordinea zilei necesare supravieţuirii. De aici probabil ne-a rămas sintagma: “Cea mai bună formă de apărare este atacul”, popoarele sau grupurile mai puternice atacau constant alte grupuri, atât pentru aprovizionare cu hrană şi alte bunuri, cât şi pentru a se asigura că niciodată ele nu vor putea reprezenta un pericol. Asirienii au practicat constant această măsură faţă de provinciile cucerite sau în curs de cucerire, luând constant prizonieri – în special bărbaţi – şi jefuind resursele, făcând imposibilă o organizare militară în acele teritorii. Chestiunea este mult mai complexă, însă ideea de bază care reiese din aceste informaţii este aceea că zorii umanităţii sunt caracterizaţi de un  natural şi profund tribalism care, in termeni moderni, l-am numi xenofobie.

Progresul umanităţii care a dus şi la formarea naţiunilor, transforma acest tribalism în naţionalism extrem, caracterizat de aceleaşi metehne. E adevărat că naţionalismul extrem este cu mult mai paşnic faţă de xenofobia antichităţii sau a preistoriei, dar rădăcina este, până la urmă, aceeaşi: o permanentă teamă că străinul, necunoscutul şi, într-un alt sens, ciudatul/diferitul vine să ne fure, să ne jefuiască, să ne omoare, să ne producă o pagubă de orice fel.

Acum, un lucru essential de înţeles din toată povestea asta, e faptul că aceasta xenofobia are în spate un fundament religios. Străinul nu era, în primul rând, cel care putea jefui sau omori, ci era înainte de toate unul care putea „spurca” din punct de vedere spiritual. Amestecarea rasială, tribală, naţională etc. era privită de către omul antic ca o dereglare a relaţiei cu zeii. „Pentru lumea arhaică în general, – spune Mircea Eliade – dușmanii care amenințau microcosmosul erau primejdioși nu ca ființe umane (ca atare), ci pentru că întrupau forțele ostile și distructiveˮ[2].În Biblie avem numeroase locuri în care copiii lui Israel „s-au spurcat” încurcându-se cu „femei străine”, legăturile sexuale fiind considerate amestecuri spirituale. Un evreu care viola o femeie străină – lucru absolut firesc în acea perioadă – trecea ulterior printr-un ritual de curăţire, pentru că el a intrat în contact cu „dumnezeul” acelei femei. (Numeri 31) Se păstrează încă în Noul Testament ideea primitivă că uniunea sexuală a doi indivizi înseamnă, de fapt, un conflict spiritual dintre „dumnezeii” celor implicaţi în această legătură. (1 Cor 6) Pentru că omul primitiv, omul antic priveşte viaţa doar în raport cu „dumnezeul” în care crede, el respinge şi distruge tot ce este străin şi care i-ar putea afecta legătură cu acest „dumnezeu”. Păstrarea „curăţirii” spirituale implica respingerea şi distrugerea a tot ceea ce i-ar putea perturba legătura cu zeul în care crede. În acest caz religia este superioară vieţii şi relaţiilor, pentru religie omul omoară şi distruge tot ceea ce în mintea lui poate fi un pericol de clătinare a relaţiei cu zeul care îl poate pedepsi şi chiar omorî.

Societatea umană, per ansamblu, a progresat faţă de aceste mentalităţi tribale. În ciuda acestui lucru, este interesant de observant că omul religios modern e încă afectat de acest spirit al tribalismului, al xenofobiei. Exemplul cel mai evident pentru noi e Mişcarea Legionară a anilor ’30 din secolului XX: o struțo-camilă politico-religioasă care sub sigla credinței şi a iubirii de ţară a practicat o xenofobie rapace în special față de evrei. N-ar fi fost cu putinţă acest lucru dacă această practică n-ar fi găsit ecou în mentalitatea religioasă retrogradă a românilor. Istoricii care au scris despre progromurile româneşti sunt majoritatea de acord că în România, faţă de alte ţări unde s-a practicat antisemitismul, motivaţia a fost una religioasă: evreii merită să moară pentru că „sunt ucigaşii lui Cristos”. Această motivaţie a fost suficientă pentru a amorţi conştiinţa populară şi pentru a induce sentimentul colectiv că măcelărirea evreilor este, în definitiv, un serviciu adus umanităţii şi chiar lui Dumnezeu însuşi.

România nu doar că n-a scăpat de naţionalismul extrem, dar apar permanenent tot felul de indivizi vocali care, sub sigla credinţei şi a iubirii de ţară, reînvie în sufletele slabe şi superstiţioase rădăcini de tribalism, de primitivism. De remarcat faptul că primitivismul nu e, în primul rând, o epocă a umanităţii, cât o stare de spirit care reînvie mereu şi mereu atunci când condiţiile îi sunt favorabile. Caracteristica principală a discursului tribalist (nationalist-religios) îl reprezintă colectivul, țara, naţiunea, poporul, neamul. Agitatorul nu e interesat de individ, de persoană. Pentru el naţiunea e superioară individului. În consecinţă, individul care nu se înrolează scopurilor colective devine automat un „dușman al poporului”. Agitatorul va folosi orice mijloace şi orice informaţii pentru a influenţa emoţia colectivă, grupurile religioase fiind cel mai uşor de manipulat. Se repetă tiparul antichităţii: zeul şi naţiunea formează un tot, iar individul nu contează decât în măsura în care participă la grandoarea zeului naţional.

În mod paradoxal, Isus, pe care mulţi dintre aceşti agitatori pretind că îl urmează, desfiinţează pe față pârghiile oricărui naţionalism. În centrul învăţăturilor sale se află „iubirea de Dumnezeu şi de aproapele” (Mc 12,28-34), nu iubirea de Dumnezeu şi de ţară. Cel care urmează pe Isus se presupune a fi un pelerin către „patria cerească”, naţionalismul nefiind altceva decât negarea acelei patrii. Ar fi suficient să ne aducem aminte că pentru Isus lucrurile Cezarului sunt complet despărţite de cele ale lui Dumnezeu (Mt 22,21); Isus n-a venit ca să îmbunătăţească naţiuni, să schimbe legi sau să moralizeze societăţi. Naţionalismul „creștinˮ, în ultimă instanţă, este negarea lui Isus şi a scopurilor sale, deoarece – conform învăţăturilor apostolice – mântuirea lucrată de el este pentru „orice neam, orice seminţie, orice limbă, orice popor” (Apoc 5,9; 7,9; 11,9), iar în Biserică „nu mai este nici iudeu, nici grec; nici rob, nici slobod; nici femeie, nici bărbat, ci toţi sunt una în Cristos (Gal 3,28; Col 3,11), adică nu mai există bariera naţională, socială, de gen sau de oricare alt fel. Termenul tradus de Cornilescu e „a surpa”: Isus a surpat zidul care îi despărţea pe unii de ceilalţi şi pe toţi de Dumnezeu. Isus nu dărâma zidul, îl surpă; zidul e înghiţit, nu mai rămâne nimic, nici o rămăşiţă. Nu mai găsim bucăţi din zid sau cărămizi cu care să mai construim câte ceva. De aici înţelegem nonsensul şi minciuna care tronează în spatele acestei construcţii false numită naţionalism, cu atât mai mult când el e sprijinit de „credinţa în Dumnezeu”. Naţionalismul „creştin” se sprijină de un perete inexistent. El există la unii doar în măsura în care mintea lor nu reuşeşte să pună cap la cap toate datele, când mintea e scindată suficient de mult încât informaţiile nu se întâlnesc niciodată pentru a da un rezultat coerent.

Dacă în preistorie şi antichitate condiţiile în care trăiau oamenii favoriza teama faţă de străini şi faţă de alte grupuri, aceeaşi teamă în secolul XXI nu poate fi decât rezultatul unei religii prost înţelese şi aplicate şi/sau a unor labilităţi psihice care îl predispune pe individ permanent unor psihoze colective. Nu pledez pentru încredere totală în oricine, eu vorbesc de temerile nejustificate care sunt induse de către personaje obscure şi care fac apel la „entităţi supra-personale” cum e statul, neamul, țara, patria, biserica etc. pentru a manipula persoane sau grupuri de persoane. În această capcană cad oameni cu raţionamente slăbuţe, cărora le lipseşte discernământul, tocmai pentru că s-au obişnuit să îi lase pe alţii să gândească şi să decidă în locul lor. Şansa ca un impostor să le decidă soarta este foarte mare, impostorii fiind incapabili să-şi recunoască limitele şi ridicolul. Acest lucru e cu atât mai posibil în domeniul religios unde iluziile şi simbolismele sunt servite ca „autoritate” şi „adevăr absolut” și unde tot felul de indivizi semi-educați cu labilități psihice pretind că știu totul în materie de divinitate.

[1] Erich Fromm. Anatomia distructivității umane. București: Trei, 2015, p. 191

[2] Mircea Eliade. Imagini și simboluri. București: Humanitas, 2013, p. 42

Publicat de georgexul

Licențiat în Teologie Master de Cultură și Civilizație Ebraică (Vechiul Testament) Cursuri de Preistorie Biblică Cursuri Mitologie greco-romană Pasionat de literatură, teologie, filosofie, istorie, gătit, pisici, critică biblică Non-religios

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: