De la cunoașterea de sine la cunoașterea lui Dumnezeu

Acum vedem ca într-o oglindă în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. (1 Cor 13,12)


Se spune că omul care renunţă la sine, omul care e preocupat mai puţin de el însuşi ar avea şanse mai multe să îl cunoască pe Dumnezeu; cu cât renunţi mai mult la tine sau cu cât negi mai mult propria persoană cu atât Dumnezeu devine mai vizibil. La o primă vedere perspectivă este extrem de ispititoare. Milioane de oameni fac acest exerciţiu al renunţării într-un fel sau altul. Golul lăsat de cunoaşterea de sine devine în ochii multora similarul „cunoaşterii divinităţii”, pentru că acest gol e confundat deseori cu smerenia sau cu „sărăcia în duh”.

Insa „sărăcia în duh” implica o analiză a propriului duh: în ce măsură duhul meu e suficient de „sărac” astfel încât să se lase îmbogăţit de adevărată sursă. De fapt, ti se spune cu alte cuvinte: tu însuţi eşti piedica în calea cunoaşterii divinităţii; tu, care vrei să îl cunoşti pe Dumnezeu, eşti însăşi piedica în calea acestei cunoaşteri.

Bunăoară, mi se pune pata să mă izolez într-o mănăstire, pentru a renunţa la mine şi la preocupările personale, şi devin dintr-o dată un „cunoscător al divinităţii”. Nu are nici o importanţă că eu am plecat acolo dintr-o lipsă acută de adaptare sau pentru că mi s-a spus că societatea e păcătoasă, iar mântuirea o pot căpăta doar fugind din această societate; am pus nişte ţoale negre pe mine şi am devenit deodată un „apropiat a lui Dumnezeu”.

Când eram mic am avut ocazia să cunosc o familie extrem de religioasă. Ne-au chemat în ziua în care fiica lor urma să plece la mănăstire. Fata avea vreo 13-14 ani. Mediul profund religios, fanatismul evident al părinţilor pentru un anumit cult au convins-o că cea mai bună soluţie pentru ea ar fi să se izoleze într-o mănăstire. Închipuiţi-vă ce ştia şi ce cunoştea despre ea însăşi această fetiţă de 13 ani! Nu a contat absolut deloc acest aspect, pentru că însăşi renunţarea la viaţa „lumească”, închinarea virginităţii ei pe altarul credinţei, avea să-i aducă fetei „adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu” care avea să înlocuiască şi să satisfacă această renunţare.

Acum, indiferent că e vorba de izolarea într-o mănăstire sau de o izolare mentală de tipul „eu sunt nimeni, Dumnezeu e totul” sau oricare izolare care mă face să renunţ la mine însumi sau să-mi neg personalitatea, apar inevitabil câteva întrebări:
Dacă eu nu exercit asupra mea o minimă analiza, dacă nu mă cunosc pe mine însumi sau dacă n-am această capacitate (ca şi fată de 13 ani), cum îmi dau seama dacă ceea ce primesc sau ceea ce mi se cere este „de la Dumnezeu”? Cum ştiu că ceea ce primesc sau mi se oferă vine „de la Dumnezeu” dacă eu nu pot şi nu ştiu să le discern „pe ale mele”? Cum ştiu dacă informaţiile sau imaginile despre Dumnezeu sunt „de la Dumnezeu” sau dacă nu cumva sunt tipare umane pe care nu le pot discerne tocmai pentru că eu nu ştiu mai nimic despre mine însumi?

Apostolii ne sfătuiesc „să nu avem o părere mai înaltă despre noi înşine”, adică o părere eronată, exagerată, umflată. Dar cum pot realiza acest lucru dacă nu mă auto-analizez? Cum aş putea să nu cad în plasa mândriei şi a umflării de sine dacă eu nu ştiu cine sunt sau ce trebuie să fiu? Mai mult de atât, nu doar că nu ştiu cine sunt, dar mi se spune că nici nu am nevoie de aşa ceva, ba chiar ar fi nociv să fac din mine un obiect de preocupare.

Avem extrem de multe informaţii despre ceea ce oamenii numesc „Dumnezeu”. Întotdeauna suntem atraşi în afara noastră pentru a primi aceste informaţii care, în cele mai dese cazuri, se bat cap în cap. Rareori întâlneşti oameni care să aibă aceeaşi părere despre divinitate, iar zecile de mii de culte, organizaţii şi mişcări religioase vorbesc de la sine. Nu ducem, deci, lipsă de informaţii în această direcţie, ceea ce înseamnă că mai degrabă am căuta să mai tăiem din ele. Dar cum facem asta? După ce criteriu te apuci să stabileşti ce este şi ce nu este „de la Dumnezeu”? Unii spun că Biblia ar fi criteriul de bază pentru a face diferenţa. Eu mă îndoiesc profund devreme ce tocmai Biblia a adus în fiinţa zecile de mii de organizaţii de care am amintit mai sus. Nu e nici una să spună că nu se bazează pe Biblie. Toţi sunt „autentici”, toţi sunt „biserica adevărată”, toţi sunt „urmaşii apostolilor”, toţi deţin „adevărul absolut” etc.

Eu propun să începem căutarea de la noi înşine, fiecare în dreptul lui. În loc să ne pierdem în desişul informaţiilor „biblice” care au dus în rătăcire miliarde de oameni, pornim căutarea de la noi înșine. Un exerciţiu de bază ar fi că ceea ce găsim caracteristic nouă înşine sau aparţinând evident nouă înşine să îl scoatem din lista despre care, până acum, credeam că îl cracteriza şi pe pe Dumnezeu.

Exemplu:

Mă enervează când oamenii mă dezamăgesc, când îmi greşesc, suport cu greu ofensele, ba chiar mă răzbun. Biblia ni-l arată pe Dumnezeu în acelaşi fel în cea mai mare parte. Dar e logic că Dumnezeu nu poate fi ca mine şi, deci, nu poate fi aşa. Dacă seamănă cu mine, atunci acela nu e Dumnezeu, ci o proiecţie a eu-lui meu. Observaţi că deja încep să îl cunosc pe Dumnezeu negând ceea ce ştiam până acum despre El. În teologia răsăriteană acest lucru aparţine apofatismului: negând ceea ce ştim despre Dumnezeu (prejudecată) şi admiţând noile informaţii care survin prin noua cunoaştere (de sine, în cazul acesta).

Aici intervine „metanoia”: îl cunosc pe El şi asta mă face să mă cunosc pe mine. Iar dacă mă cunosc pe mine nu îl mai confund pe EL cu mine. Oricum am lua-o, de la El către mine sau invers, rezultatul trebuie să fie acelaşi. Dacă cunoaşterea Lui nu duce la cunoaşterea mea proprie, acolo nu e cunoaşterea „lui Dumnezeu”. Nu pot deveni „ca El” dacă nu ştiu cine sunt eu. Nu e o contopire a personalităţii mele în El, ci o relaţie cu un partener cu care încep să semăn, păstrându-mi totuşi libertatea şi personalitatea. Sunt „în EL” dar nu pierdut, ci din ce în ce mai regăsit. Întâlnirea cu EL e începutul regăsirii mele, un proces de o viaţă sau chiar pentru eternitate. Dar cum să mă regăsesc dacă eu mă neg sau mă dispreţuiesc? Cum să ştiu cine sunt dacă sunt învăţat că eu nu contez, că „eu sunt nimic şi Dumnezeu e totul”?!

Publicat de georgexul

Licențiat în Teologie Master de Cultură și Civilizație Ebraică (Vechiul Testament) Cursuri de Preistorie Biblică Cursuri Mitologie greco-romană Pasionat de literatură, teologie, filosofie, istorie, gătit, pisici, critică biblică Non-religios

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: