Abuz, vinovăţie, religie şi…înapoi la abuz

Un copil abuzat, victimizat devine, automat, și o victimă a propriei vinovății. El nu are toate datele pentru lucrurile care i se întâmplă. Nu știe cum să reacționeze. Cui să-i spună şi cu ce cuvinte? Ce vor crede alţii dacă vor afla? Cum îl vor privi apoi colegii, prietenii? Mai mult, cum să mai aibă încredere într-un adult, când deja unul l-a molestat sau abuzat? Singura reacție prezibilă a unui copil va fi închiderea în propria cochilie dintr-o dorință absolut firească de a se apăra.

În plus, el aude că societatea critică victimele care au fost violate, abuzate. „Dacă au fost violate şi n-au spus nimic, înseamnă că le-a plăcut”, spun unii. Vă daţi seama că cei care gândesc atât de deformat, nu pot fi convinşi nicicum de nevinovăţia unei victime. Ei întotdeauna vor găsi motive să creadă că „trebuie să fi făcut ele ceva de au fost violate”. Copilul creşte într-o astfel de societate. Unii spun că e diferență între o femeie matură violată și un copil. O societate care învinovățește o femeie pentru că a fost violată, nu prețuiește nici copilul, chiar dacă vrea să arate asta. O societate care găsește vinovată o femeie care e violată, dar crede că apără drepturile copilului, e o societate schizofrenică.

Copilul se poate simţi vinovat şi pentru simplul fapt că părinţii lui se despart. Adulţii au deseori tot felul de lucruri de împărţit şi tot felul de motive pentru care nu mai vor să fie împreună. În multe cazuri, copilul crede că acest lucru se întâmplă din cauza lui. E pus apoi să aleagă „între mama şi tata”, e pus, de fapt, să poarte povara pe care cei doi soţi maturi o poartă individual. Copilul devine judecător într-o situaţie în care el trebuia a fie doar beneficiarul dragostei şi liniştii căminului pe care cei doi trebuia să îl construiască. Iată un copil care, mai mult ca sigur, în multe alte situaţii îi va fi greu să pună lucrurile „împreună” în mintea lui. El e rupt in interiorul lui, in sufetul lui. De aici gândirea de cutiuţa: aici e mama, aici e tata, aici sunt eu, niciodată toţi în acelaşi timp şi în aceeaşi situaţie. Mintea lui va fi iremediabil scindată şi faţă de altfel de situaţii. (Gândiți-vă pentru o clipă la o societate formată în majoritate din astfel de indivizi!)

Bineînţeles că sunt mii de situaţii în care un copil poate fi victimă. Săptămâna trecută circula o ştire cu o fetiţă violată timp de doi ani de tatăl vitreg cu acordul mamei. Nu e doar un viol, e un viol concertat, admis, planificat. Doi ani! Şi e doar unul din cazurile care apar, când şi când, în mass-media. Doi ani în care acea copilă cu siguranţă era total debusolată cu privire la ceea ce i se întâmplă, devreme ce tocmai cei care trebuiau să o protejeze o molestau. Cum să aibă încredere față de un adult când tocmai cei care trebuiau să aibă grijă de ea au molestat-o?!

Tragic e că astfel de evenimente nu se termină atunci când copilul găseşte putere să spună cuiva sau atunci când se află într-un fel sau altul. La ce fel de justiţie are România, ba chiar ar fi de preferat să nu se afle niciodată ce i s-a întâmplat unui copil. Au fost cazuri când copilul molestat locuia vizavi de agresorul pe care justiţia l-a lăsat în libertate! Pe unele victime, vina unor abuzuri le împinge la suicid, pe altele la fapte anti-sociale, iar altele se resemnează în…religie. Această „doamnă anostă, autoritară și perversă”, promite linişte şi siguranţă, dar funcţionează cu aceleaşi mecanisme ca ale agresorilor: alimentează vina, pentru ca permanent să poată oferi iluzia iertării în schimbul unor beneficii pentru îmbuibaţii ei slujitori. Victimele familiilor, ale statului, ale orfelinatelor, ale închisorilor etc. devin automat și victime ale religiei. Religia devine un fel de „opiu” menit să liniştească conştiinţa pe nedrept vinovată a acestor nenorociţi ai împrejurărilor. În loc să lupte împotriva acestui gen de abuzuri pentru a le stopa şi pentru a face dreptate victimelor – aşa cum dealtfel e stipulat în Biblie – religia, biserica, religioşii, moraliştii devin complici. Femeia trebuie să fie supusă; dacă o bate bărbatul înseamnă că a făcut ea ceva. Fetele violate și agresate sigur au avut o vestimentatie neadecvată, iar gibonul a fost pur și simplu provocat. Copiii trebuie disciplinați, pentru că – nu-i așa?! – „bătaia e ruptă din raiˮ sau „Dumnezeu ceartă și pedepsește pe cei pe care îi iubeșteˮ. Foarte drăgut, biblic am spune. Sau cum se spunea când eram la cămin: „Trebuie să fi făcut tu ceva de te-a bătut, nu ești chiar atât de nevinovatˮ. O relativizare a agresiunii: nici victima nu e victimă sută la sută, nici agresorul nu e agresor sută la sută. Într-o astfel de situație, nu rămâne decât să uităm incidentul, ca și când nu s-a întâmplat nimic.

Luaţi în calcul, de pildă, atitudinea aşa zisului „grup de rugăciune din parlamentˮ care se opune educaţiei sexuale. Acea educaţie sexuală care ar trebui să il înveţe pe copil că orice atingere a zonelor lui intime sau ceva asemănător e un abuz şi trebuie reclamat. Acesta este unul din aspectele „educaţiei sexuale”, nu filmele porno care rulează în mintea acestor moraliști, la rândul lor abuzaţi de părinţi religioşi care le-au înfierat mintea cu tot felul de frici şi vinovăţii. Dacă ei n-au putut vorbi despre sexualitatea lor şi au crescut în lagăre familiale unde discuţia despre sex era ceva interzis, păcătos, tabu, nimeni să nu mai poate face acest lucru. Discuțiile despre sex le-ar răscoli propriile angoase și devieri legate de același subiect. Victimizarea şi abuzul devin norme într-o societate de abuzaţi.

De ce credeţi că în 10 ani de abuz la Seminarul Teologic din Huşi, nici un elev n-a vorbit despre violurile la care erau supuşi? De ce credeţi că nici un elev n-a vorbit despre atmosfera lascivă care plana în acel seminar? Mai mult, de ce părinţii înşişi n-au vorbit atunci când au aflat ce se întâmplă acolo? De ce a fost nevoie ca nişte jurnalişti să scoată la suprafaţă abuzurile şi mizeria morală dintr-un institut de teologie? Pentru că starea asta de victimizare e atâta de întipărită în societatea românească, şi e atâta de alimentată de religia naţională, că e greu să ieşi din acest păienjeniş. O religie care alimentează vina pentru a profita de pe urma victimelor, nu va fi niciodată una care sa dea dreptate victimelor. Clerul însuşi, slujitorii, reprezentanţii bisericilor şi ai cultelor sunt ei înşişi abuzatori care întreţin această atmosferă de tăcere şi de ascundere a adevărului.

De ce credeți că nu există nici un scandal de abuz în cultele neoprotestante? Pentru că nu există așa ceva, ar spune unii. Da, de unde! Pentru că enoriașii sunt învățați să creadă și să perpetueze ideea că divulgarea mizeriilor din interior ar aduce un prejudiciu lui Dumnezeu însuși. Se păstrează mizeria sub preș sau se spală rufele în familie, pentru ca reputația lui Dumnezeu (!) să nu fie știrbită. Toată lumea trebuie să știe că acolo lucrurile merg ca unse, ca ei sunt „curațiˮ. Numai că, așa cum dacă vrei să cureți ceva, murdărești altceva, păstrarea unei imagini curate a comunității se face deseori cu un preț prea scump: eliminarea unor membri vulnerabili. Orice se întâmplă, toată lumea trebuie să cadă de acord ca „cei care nu sunt ca noi, sunt împotriva noastrăˮ sau ca „n-au fost niciodată dintr-ai noștriˮ. Se încurajează o „ipocrizie sfântăˮ bazată tocmai pe Biblia care ar fi trebuit să dea pe față astfel de apucături.

Jurnaliștii care au investigat cazul de la Huși au fost acuzați că „smintesc poporulˮ. Adevărul nu smintește pe nimeni, doar minciuna și prefăcătoria face asta. Sminteala vine după ce zeci de ani s-a întreținut o atmosfera sfântă într-un climat totalmente murdar. Ar fi mai simplu pentru toți să ne comportăm ca ceea ce suntem în realitate: oameni păcătoși, cu metehne și slăbiciuni. Să admitem că putem oricând să o luăm pe arătură, iată un mod de a ne păzi și vindeca. Să admitem că sunt probleme de natură sexuală în societate. Să vrem să învățăm despre asta e un mod de a ne păzi și vindeca. Negarea acestor lucruri, respingerea și ascunderea lor, duce la abuzuri ca cele de la Huși, Constanța și ca sutele și chiar miile din familiile „tradiționaleˮ.

De ce credeţi că în România singura problemă sexuală e… homosexualitatea? Pentru că e o formă de refulare a celorlalte deviaţii sexuale acceptate, practicate, ascunse şi întreţinute. O minte religioasă vinovată va trebui într-un final să găsească un ţap ispăşitor care să îi ofere o liniştire cathartică; să îi ofere măcar pentru puţină vreme impresia că e de partea adevărului. Astfel de oameni, vinovaţi şi cu mintea plină de fantasme sexuale suprimate ies în stradă împotriva altora care au în comun aceeaşi problemă (sexuală) dar diferă printr-un singur aspect: cei din urmă nu s-au lăsat manipulaţi şi abuzaţi de religie sau de biserică. Diferenţa dintre unii şi alţii e că cei din urmă au ieşit din cercul victimar, iar acest lucru deranjează. Libertatea deranjează. Aduceti-vă aminte, cei care cunosc cât de cât Biblia, de pilda fiului risipitor: fiul cel mare, moralistul, victima propriilor lui limitări și fantasme, s-a simţit deranjat la culme de destrăbălarea fiului cel mic, de deviaţiile lui de la morală. Sclavul nu poate suporta libertatea şi va găsi oricând motivaţii pentru frica lui de libertate: ascultarea de biserică, de Biblie, de Domnul etc. Sanchi! El colcăie pe dinăuntru de dorinţe dubioase pe care le va transforma oricând într-un „război sfânt” împotriva altora. Dar asta nu rezolvă problemele, ci le perpetuează. Se va ajunge, dacă nu s-a ajuns deja, la o societate de „victimeˮ, dacă nu reușim într-un final să ne debarasăm de „autoritățileˮ care au tot interesul să întrețină această stare.

Occidentul nu a renunțat la Dumnezeu, cum afirmă unii. Occidentul doar a reușit să depășească starea de victimă întreținută de religie. Dumnezeu și credința trebuie să fie cu totul altceva decât această stare de victimizare și îndobitocire motivate prin religie. Românii par „mai creștini decât alțiiˮ, pentru că au făcut din victimizare cheia religiei lor. Auto-victimizarea e antagonică spiritului cristic. Isus a fost victima violenței umane, însă învierea lui e dovada depășirii (și rezolvării) acestei stări. Religia românească s-a oprit undeva la mormânt, și din câte se vede, nici măcar nu e mormântul lui Isus. O religie a morților și a victimelor care nu se poate depăși pe sine, pentru că depășirea ar însemna însăși dispariția ei.

Așa se întrețin și victimele sociale. Biserica, religia nu se implică în rezolvarea acestor probleme, pentru că dispariția victimelor sociale ar duce la dispariția religiei care oferă opiul de care vorbeam mai sus. Dar prin asta ne dăm seama și de veridicitatea religiei: un cult care se întreține „dinˮ și „peˮ spinarea enoriașilor arată că nu are nimic de oferit, el doar jumulește. Este exact ca drogul: dai o gramadă de bani pentru o iluzie care nu te vindecă, ci doar amână și înrăutățește problema. Singurul care câstigă e doar cel care ți-l oferă.

Publicat de georgexul

Licențiat în Teologie Master de Cultură și Civilizație Ebraică (Vechiul Testament) Cursuri de Preistorie Biblică Cursuri Mitologie greco-romană Pasionat de literatură, teologie, filosofie, istorie, gătit, pisici, critică biblică Non-religios

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: