Mitul părintelui-prieten

În contextul discuţiei despre educaţia sexuală în şcoli, apare tot mai des ideea că „numai noi, părinţii, ştim ce e mai bine pentru copiii noştri” şi, în consecinţă, acest tip de educaţie ar trebui făcută acasă. Sună foarte drăguţ, şi discuţia s-ar încheia aici dacă n-ar fi unii care, în mod paradoxal, ştiu câteva lucruri în plus decât ştiu mulţi dintre părinţi.

Eram la facultate în Oradea când mi-a venit ideea de a face un blog unde să discut cu oameni (tineri, în special) care au tendinţe de suicid. Trecusem eu însumi printr-o astfel de situaţie şi am zis că aş putea fi de ajutor altora care trec prin aceleaşi stări şi caută ajutor. Am discutat pe acel blog cu zeci de tineri cu tot felul de probleme: de la iubiri neînţelese sau eşecuri în dragoste, la probleme cu părinţii sau altele care îi făceau pe tineri să dorească să renunţe la viaţă.

Astăzi am reintrat pe blog şi am găsit textul unei tinere pe care l-am şi postat pe facebook. (Nu are nume, adresă, deci e un text anonim, ca să nu își facă cineva gânduri că public ceea ce ar trebui să fie confidențial). Ce mi-a scris această fată nu diferă de zecile de mesaje pe care le-am primit pe acel blog. Există însă ceva ce mi-a atras atenţia şi care se repetă in multe dintre mesajele tinerilor: ideea că părinţii nu pot fi nişte confidenţi în problemele delicate cu care ei se confruntă.

„Părinţii mă iubesc, dar…”

„Nu am probleme cu părinţii, dar nu pot vorbi cu ei astfel de lucruri.”

„Nu cred că părinţii ar înţelege prin ce trec eu.”

„Părinţii sunt prea ocupaţi ca să aibă timp de mine” etc.

În plus, multe mesaje în care părinţii înşişi sunt „problemaˮ pe care tinerii o reclamă și din cauza căreia vor să renunțe la viață.

Am întâlnit situaţii în care unii tineri spuneau că au o relaţie foarte bună cu părinţii, un fel de „prietenie”. Nu exclud varianta asta, însă cred că în astfel de cazuri au existat nişte condiţii excepţionale care au dus la astfel de situaţii, regula fiind aceea că părinţii ar fi ultimii la care copiii/tinerii ar apela în chestiuni de natură intimă (sexuală sau sufletească). Sau dacă o fac, problemele sunt suficient de evazive ca să poată fi spuse și, de aici, impresia părintelui că, vezi domnule, ce încredere are copilul în el!

Cred că pe undeva părinţii încearcă să-şi depăşească rolul. Părinţii se simt ameninţaţi de faptul că nişte străini ajung să fie confidenţii copiilor lor. Se simt aproape trădaţi. După ce ţi-ai crescut odraslele şi te-ai chinuit cu ele, în loc să vină la tine să îţi ceară sfaturi, ele se duc la vecini, prieteni, profesori sau la „sfântul google”. Părinţii doresc ca odraslele lor să îi copie. Părinţii ar dori să ştie că au fost suficient de devotaţi şi că au fost nişte modele pentru copiii lor… Şi apare, la părinţi, inevitabil întrebarea: Ce ar fi trebuit să fac şi n-am făcut (de copilul nu are încredere să vorbească cu mine astfel de lucruri)?

Eu cred (şi este părerea mea exclusivă) că repetitivitatea obiceiului la copii de a nu vorbi cu părinţii chestiuni intime se datorează tocmai faptului că, pe undeva, în mod natural, părinţii sunt depăşiţi de acest rol. Poate nu toţi, dar aproape toţi. E felul acela în care viaţa le spune: până aici! Tot ce fac ei pentru copiii lor exclude în ultima fază tocmai acest rol. Nu spun că nu s-ar pricepe, ci că intervine o prăpastie care nu mai permite astfel de discuții. Şi nu trebuie luat ca pe un afront, ci mai degrabă ca pe un avantaj. Un avantaj pentru copii. Nu e nevoie să vă conving de faptul că oricare dintre noi vorbim mai uşor chestiuni delicate cu cineva care nu ne cunoaşte. Cel puţin până la o vârstă. Când eşti matur nici nu mai ai ce discuta, intri în faza aia de le-ai făcut şi le-ai cunoscut pe toate.

Chiar dacă ne place sau nu, aceasta e realitatea. Şi dacă aşa stau lucrurile, un părinte ar trebui mai degrabă să se întrebe: ce pot face până atunci (adică până la vârsta marilor întrebări), astfel încât copilul/tânărul măcar să ceară sfaturi unde trebuie şi să aibă suficient discernământ să aleagă ce e bun? Observaţi că problema nu e dacă îl întreabă pe tata sau pe altcineva, ci capacitatea de a absorbi un răspuns suficient de corect care să îl conducă unde trebuie. Pretenţia asta că părinţii trebuie musai să facă acest exerciţiu e mai degrabă o chestiune egoistă. Cum spuneam, părinţii se simt trădaţi, daţi la o parte. Prin faptul că cer opinii în altă parte decât de la părinţi, copiii transmit un mesaj de independenţă, iar această independenţă părinţii o văd ca pe o respingere. Dacă mai luăm în calcul şi faptul că mulţi părinţi „trăiesc numai pentru copiiˮ, independența aceasta e o adevărată catastrofă.

Ce ar trebui, de fapt, să urmeareasca un părinte?

În primul rând, părinţii ar trebui să asigure copiilor suficientă libertate şi independență de a decide să vorbească despre problemele lor. Vă rog să înţelegeţi că „problemele lorˮ nu sunt la fel ca ale părinţilor. În al doilea rând: dacă decide să vorbească cu mama sau cu tata, cei doi trebuie să fie suficient de deschişi şi de relaxaţi să nu transforme o discuţie despre sex într-o mare tragedie. Din păcate tocmai asta e beleaua în astfel de cazuri: preocupaţi cu munca, creşterea copiilor şi alte lucruri, părinţii deseori rămân blocaţi în nişte stereotipuri „de pe vremea lorˮ. Inevitabil stereotipurile aduc frustrare, pentru că se simt depăşiţi de vremuri, şi frustrarea împiedică maleabilitatea. De aici şi neînţelegerile dintre generaţii.

O altă chestiune e conştientizarea faptului că copii nu sunt proprietatea părinţilor. Copiii nu au fost născuţi să devină roboţeii părinţilor sau cópiile lor. Copiii sunt alte făpturi, alţi oameni, alte persoane, cu drumul, idealul şi viaţa lor. În plus, copiii trăiesc într-un alt timp. Societatea se schimbă, progresează. Cum spuneam, deşi se aseamănă, problemele copiilor nu sunt la fel ca problemele părinţilor la vremea când erau ei copii. Părinţii ar trebui să renunţe la mentalitatea aceea disperată că „ştiu ei mai bine”. Nu ştiu mai bine, doar se agaţă de sloganuri pentru că simt că vremea lor trece.

În ultimul rând, aş recomanda părinţilor o reîntoarcere la propria lor tinereţe. În timp ce copiii se îndreaptă vertiginos către maturitate, e vremea părinţilor pentru ei înşişi după zeci de ani de crescut copii. În loc să stea toată ziua după fundul copiilor, ca nişte maturi scorţoşi şi acri, independența copiilor ar trebui să renască propria lor independență pierdută o vreme printre scutece şi datorii. În timp ce copiii se afundă în viaţă, părinţii ar trebui să se retragă din vâltoarea ei, redescoperind propria viaţă. Dacă un părinte nu înţelege că viaţa e mai mult şi altceva decât a face copii, înseamnă că s-a chinuit inutil. Orice copil ar spune părintelui acelaşi lucru: „Vezi-ţi de viaţa ta, odihneşte-te, călătoreşte, trăieşte! Eu am drumul meuˮ.

Publicat de georgexul

Licențiat în Teologie Master de Cultură și Civilizație Ebraică (Vechiul Testament) Cursuri de Preistorie Biblică Cursuri Mitologie greco-romană Pasionat de literatură, teologie, filosofie, istorie, gătit, pisici, critică biblică Non-religios

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: