Revelație și interpretare

Ni se spune permanent în comunitatea religioasă că, pentru interpretarea textului Bibliei, trebuie mers la context, adică tot la text. E un fel de a te învârti în jurul cozii: interpretez textul cu textul. Asta reprezintă mai degrabă o interpretare circulară, ce reiese doar din texte. Pentru o interpretare mai largă trebuie să îmi pun întrebarea: Ce anume a generat textul? Ce credințe, mentalități, superstiții, experiențe, limitări socio-culturale a influențat ceea ce s-a scris?

Plecarea de la text e un pas semnificativ în interpretare, însă nu este cel mai important pas şi nu reprezintă sursa primară. Numai dacă luăm în calcul faptul că textul urmează tradiţiei orale, atât la evrei, cât şi la creştini, asta ar fi suficient să ne ajute să înțelegem că textul nu reprezintă ultima verigă sau baza de la care ar trebui să se facă interpretarea. Textele pe care le avem noi astăzi sunt o urmare a tradiţiei orale care, ulterior, a fost pusă în scris. Comunitatea (atât cea ebraică, cât şi cea creştină) au funcţionat, la începuturile ei, fără o bază scrisă. Mai mult de atât, tradiţia orală însăşi, era la rândul ei o interpretare a revelaţiei pe care fiecare comunitate a pretins că a primit-o. Dumnezeu se revelează, dar omul trebuie să interpreteze această revelaţie, pentru că omul nu vorbeşte şi nu înţelege „în aceeaşi limbăˮ cu Dumnezeu. Dacă omul ar înţelege exact ceea ce Dumnezeu vrea să transmită, între el şi Dumnezeu n-ar mai fi nici o diferenţă. La acest aspect ar trebui să se gândească toţi cei care cred că Moise vorbea cu Dumnezeu „faţă în fataˮ sau că el şi alţii au priceput exact ce voia Dumnezeu să transmită. În ultimă instanță, „ceea ce este scrisˮ reprezintă cam a treia mână a revelaţiei. Asta ca să fiu indulgent, pentru că textele au suferit modificări peste modificări şi adăugiri peste adăugiri.

Biblia ca „normă de credinţăˮ este o negare a vieţii însăşi

Iacob Neusner spune că „nu Biblia (Vechiul Testament) este cea care a creat şi modelat spiritul religios al iudaismului, ci spiritul iudaismului a marcat Biblia cu amprenta propriei sale forme şi expresii. Viaţa, cu năzuinţele şi nevoile ei se schimbă de la o generaţie la altăˮ.[1] Altfel spus, viaţa e cea care dă sens textului, nu invers. Biblia ca „norma de credinţăˮ este o negare a vieţii însăşi, care suferă transformări în fiecare generaţie. Dacă astăzi noi am fi generaţia care ar scrie Biblia, cu siguranţă vreo trei sferturi din ce conţine ea nu s-ar mai regăsi.  

Textul final al Bibliei e o sumă de modificări şi adăugiri pe care ambele comunităţi (iudaică şi creştină) le-au făcut. Nu înseamnă că ei au modificat Biblia, ci că Biblia e un rezultat al modificărilor de la originea ei. Fiecare generaţie a adus noi şi noi interpretări şi modificări Bibliei până la canonizarea ei. Asta explică majoritatea textelor care se contrazic, mai ales în Primul Legământ. Evreii au fost mai puţin scrupuloşi cu textele, pentru că le-au înţeles de la început în primul rând ca pe o istorie a comunităţii lor şi abia apoi ca o revelaţie, comparativ cu creștinii care văd lucrurile exact invers.

Biblia reprezintă un stadiu al în înţelegerii divinităţii prin analogie

Pentru evreu, Biblia e rezultatul interpretării revelaţii orale, căreia i-a urmat scrierea. Evreii au înţeles, cel puţin încoace, faptul că Dumnezeu nu putea fi înţeles decât prin analogie.[2] Interpretarea aşa zisei revelaţii era de fapt o analogie a lui Dumnezeu, analogie care a luat chipul omului şi a condiţiilor în care el trăia, pentru că omul nu cunoaşte o altă realitate decât cea care îi e la îndemână. Dumnezeu a fost antropomorfizat şi sociomorfizat pentru a deveni accesibil înţelegerii umane. Iar aceasta antropomorfizare şi sociomorfizare poartă chipul omului de atunci, a omului primitiv, antic. Transcendentul şi istoricul au fost interdependente în acest process al revelaţiei.[3] De aici şi anormalitatea de a lua un text din antichitate pentru a face din el steag sau norma de credinţă, pentru că el aparţine în primul rând contextului de după „atunci şi acoloˮ. Biblia reprezintă un stadiu al în înţelegerii divinităţii prin analogie, stadiu care a suferit diverse modificări în funcţie de progresul la care se găsea comunitatea în stadiile ei de dezvoltare.

Referitor la progress, Karl Rahner spune că noi, creştinii (adică cei care au urmat comunităţii primitive) doar pornind de la Cristos avem posibilitatea să separăm revelaţia de istoria cu adăugirile şi deformările umane. Numai pornind de la Cristos putem înţelege ce şi cât din textul biblic reprezintă o interpretare corectă a revelaţiei faţă de balastul uman inevitabil care s-a interpus acestei interpretări.[4] Dacă am încerca să aprofundăm Vechiul Testament, spune el, ca nişte cercetători ai istoriei, făcând abstracţie de credinţa în Isus Cristos, nu am avea nici un criteriu pentru a distinge efectiv între manifestarea legitimă a lui Dumnezeu şi coruperea şi scurtcircuitarea omenească.[5] Creștinii și-au impropriat Vechiul Testament și l-au privit ca pe o revelație exclusivă, nu doar ignorând comunitatea care l-a produs (evreii), ci și condițiile primitive la care el face referire și care au fost scrise ulterior acestor condiții.

Omul care pretinde revelaţia se transformă inevitabil într-o comunicare a propriei sale înţelegeri privind divinitatea. El nu se poate depăşi pe sine în comunicarea a ceea ce i-a fost revelat. Revelaţia îmbracă forma propriei lui personalităţi. Dumnezeu a ales să respecte personalitatea şi libertatea omului oferindu-i acestuia privilegiul de a transmite revelaţia primită prin intermediul personalităţii lui. Omul nu e doar un vas sau o trompetă a revelaţiei, el devine una cu revelaţia pe care o primeşte. Când un om vorbeşte despre Dumnezeu, el nu trasmite nişte vorbe doar, ci se transmite pe sine. Din această cauză deseori ne dăm seama când un om e făţarnic şi nu are nici o legătură cu divinitatea, el transmiţând nişte vorbe goale fără nici o esenţă; ne dăm seama când un ins care vorbeşte „despre Dumnezeuˮ este, de fapt, un făţarnic, un fariseu, o trompetă goală: îl el revelaţia nu a luat chip.

Absolutismul textual ne împiedică să facem distincţie între lucrurile care aparţin cu adevărat revelaţiei şi inevitabila interferență umană.

Acum, cunoscând aceste lucruri, trebuie să înţelegem de ce absolutismul biblic nu doar că nu ajută, dar dăunează însăşi credinţei pe care vrem să o transmitem. Absolutismul textual ne împiedică să facem distincţie între lucrurile care aparţin cu adevărat revelaţiei şi inevitabila interferență umană. O atitudine mult mai relaxată faţă de text ne-ar ajuta să evităm desele situaţii în care suntem mai degrabă nişte fanatici, şi nicidecum nişte urmaşi ai lui Isus. Obscurantimsul nu poate fi un cadru proprice proclamării revelaţiei, cu atât mai mult cu cât am arătat deja că fiecare om are propriul lui mod de a înţelege această revelaţie. Riscul e ori să ne transformăm individual în nişte mici fanatici, ori să devenim o masă amorfă, un colectiv psihotic care transmite orice altceva numai pe Cristos nu.


[1] Iacob Neusner. Iudaismul în timpurile moderne. p. 100

[2] Karl Rahner. Tratat fundamental despre credință. p. 259

[3] Ibidem. p. 261

[4] Ibidem. p. 243

[5] Idem.

Publicat de georgexul

Licențiat în Teologie Master de Cultură și Civilizație Ebraică (Vechiul Testament) Cursuri de Preistorie Biblică Cursuri Mitologie greco-romană Pasionat de literatură, teologie, filosofie, istorie, gătit, pisici, critică biblică Non-religios

Un gând despre „Revelație și interpretare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: