Așa m-am născut, așa mor

Religia reprezintă o chestiune extrem de serioasă în viaţa unui individ. Uneori râdem, glumim pe seama celor care cred lucruri aberante sau ciudate, dar dincolo de acest aspect există cel puţin o latură care trebuie privită cu alţi ochi faţă de cum a fost privită până acum. Mă refer la relaţia copilului cu religia. La noi în ţară, şi în majoritatea ţărilor, vârsta de 14 ani reprezintă momentul când copilul poate lua nişte decizii împreună cu părinţii. Până la 14 ani se presupune că un copil nu are discernământ, iar după 14 ani el are un discernământ parţial: nu are carte de identitate, nu poate călători singur, nu poate să facă multe lucruri fără acordul său împreună cu părinţii. Ce scăpă din vedere legislatorii este faptul că tot până la vârsta de 14 ani nici părinţii n-ar trebui să aibă voie să facă şi să ofere copilului lucruri faţă de care copilul nu îşi poate folosi discernământul. Religia e una dintre aceste laturi şi, poate, una dintre cele mai importante laturi care afectează în mod iremediabil personalitatea. Sunt unele excepţii, dar excepţiile doar întăresc regulă.

René Girard, referindu-se la tipul de relaţie părinte-copil, spune că un copil nu are capacitatea de a refuza sau discerne lucrurile pe care un părinte i le oferă. Dacă ceea ce părintele oferă vine însoţit şi de informaţia că „acesta e singurul adevărˮ, copilul va creşte deformat şi îi va fi aproape imposibil, la maturitate, să mai poată refuza sau critica lucrurile care i-au fost servite drept adevăr absolut. Pur şi simplu mintea lui intră într-un fel de ignoranță, o ignoranță bazată pe impresia falsă că deţine adevărul şi, deci, nu mai are rost efortul de a-l căuta sau de a-l critica. „Întreaga orientare a dorinţelor sale [ale copilului], adică viitoarea selecţie a modelelor, va fi afectată de aceasta. Este în joc personalitatea sa definitivă”.[1]

Părintele îi spune copilului că el deţine cheia înţelegerii tuturor lucrurilor, copilul are datoria de a accepta necondiţionat tot ceea ce părintele îl învaţă. Dacă e vorba de lucruri casnice, de conduită, chestiuni generale care intră în sarcina oricărui individ, asta e una, dar când e vorba de religie lucrurile stau cu totul diferit. Zecile de mii de confesiuni, culte, organizaţii, grupări, idei arată faptul că acest element al religiei nu poate fi bătut în cuie. Şi, mai grav, nu poate fi bătut în cuie fără a schilodi aproape pentru totdeauna personalitatea copilului şi a viitorului adult care, prin prisma acestor informaţii absolutiste, devine un handicapat socio-cultural, o victimă a religiei părinţilor lui.

Acest tip de relaţie poate fi extins la preoţi, educatori, învăţători, profesori. Copiii sunt trataţi ca nişte valize mutate de colo-colo în funcţie de interesul celor maturi, care pretind că au „cheia cunoaşteriiˮ. Copiii sunt tratați ca nişte butoaie în care adulţii îşi vărsa informațiile şi, odată cu ele, frustrările, mizeriile şi limitările personale. Se transmite invevitabil mesajul că tot ceea ce moşteneşte copilul de la bunici, părinţi etc. sunt lucruri care nu mai trebuie să sufere nici o schimbare, pentru că ele au fost deja cântărite şi evaluate şi se potrivesc mănuşă cu personalitatea viitorului adult. De fapt, acest lucru îl transformă pe individ, aşa cum am spus deja, într-un handicapat.

Religia ar trebui tratată ca o viitoare carieră. Criticăm părinţii care impun copiilor ce liceu sau facultate să aleagă, dar nu avem nici o problemă că, până la momentul acela, părinţii deja şi-au refulat propriile neputințe prin intermediul religiei. Sunt mulţi părinţi care îşi tratează copiii ca pe nişte posesii. Ştiţi aia cu „eu te-am făcut, eu te omorˮ. Copilul nu e o altă persoană, e doar „băiatul lui tataˮ sau „fata mamiiˮ care va realiza lucruri bune în viaţa numai dacă face ce spune tata sau mama. Copilul trebuie să fie copia fidelă a tatălui său a mamei, începând de la religie, până la meserie. Sunt mii de cazuri de copii care au ales aceeaşi meserie ca a părinţilor sau nu şi-au criticat religia familiei tocmai pentru a nu-i supăra pe părinţi. Genul acesta de decizii pleacă din nişte relaţii toxice, posesive, nesănătoase. Avem de-a face, de cele mai multe ori, cu nişte victime ale unui lanţ vicios. Rareori câte unul dintr-o astfel de familie reuşeşte să iasă din acest cerc devenind „oaia neagrăˮ a familiei, pentru ca ales altă meserie, alt tip de religie sau că s-a căsătorit cu altcineva decât ar fi vrut părinţii.

Dar să nu ne închipuim acum că, dacă cineva își schimbă religia, înseamnă că, automat, a ieșit din cercul vicios. Nu schimbarea religiei e rezolvarea problemei. Deseori, copiii crescuți cu mentalitatea că părinții sau preotul deține adevărul absolut, întrețin acest statut de victimă inclusiv atunci când își schimbă religia/cultul. Nu mai merge la ortodocși, merge la pocaiți. Asta nu a rezolvat problema, pentru că șablonul acesta victimar se repetă: alți lideri se vor erija în „deținători ai adevărului absolutˮ, alții vor cere aceeași ascultare și lipsă de discernământ. Ba, cu atât mai mult sunt șanse de a continua acest lanț victimar, pentru că apare ideea falsă că dacă ne-am schimbat religia/cultul înseamnă că „acum totul e okˮ. Există și o recompensare psihică a acestui comportament victimar: cu cât critici mai puțin cultul, religia, liderii, popa, pastorul, comitetul etc. cu atât vei fi considerat mai spiritual și ți se va oferi posibilități de afirmare. Pentru că despre afirmare e vorba în cele mai dese cazuri. De aici se nasc și abuzurile.

Se spune că pisica are 9 vieţi. Ca un iubitor de pisici vă spun că uneori nu au nici măcar una cum trebuie. Dar nu despre pisici e vorba aici, ci despre oameni. Avem o singură viaţă. Ea nu ne-a fost dată pentru a-i mulţumi pe alţii şi nici pentru a urma orbește calea altora, chiar dacă deseori căile oamenilor se intersectează. Religia nu ar trebui să facă parte din categoria lucrurilor pe care ni le însuşim doar pentru că ne-am intersectat cu ele. Faptul că m-am născut într-o familie unde mama şi tata practicau o religie, asta nu e un motiv să urmez aceeaşi religie. Eu nu sunt mama şi tata, eu sunt un altul, o altă persoană. În plus, nu am 9 vieţi pentru a-mi permite să îmbrăţişez fără discernământ ce au ales alţii, chiar dacă e vorba de mama şi de tata.

Uitaţi-vă la animale. Puiul creşte împreună cu mama sau cu ambii părinţi până la un moment, apoi, în mod natural, copilul e lăsat „să zboareˮ. Dacă nu face acest lucru, puiul devine o victimă sigură. În mod natural puiul e împins către independenţă. El trebuie să ia decizii proprii, îşi va urma propria cale. Permiteţi copiilor să zboare către calea lor şi, dacă mai puteţi, redresaţi-vă propria cale, mai ales în materie de religie. Începeţi cu înţelegerea faptului că independența e primordială oricărei cai, cu atât mai mult când e vorba de religie. Ar trebui să fie suspect pentru oricine atunci când i se cere sa fie „dependent de Dumnezeuˮ, pentru că, de cele mai multe ori, nu despre Dumnezeu este vorba, ci despre tot felul de forme de autoritate pe nedrept numite așa.

Alegerile corecte şi împlinitoare nu pot fi decât alegeri făcute în libertate. Folosiţi-vă discernământul, nu vă sfiiţi să criticaţi lucruri care nu vi se par în regulă, nu accepati tot felul de indivizi şi situaţii care ţin să ia forma unor „autorităţi divineˮ. Dacă orice astfel de autoritate vă încalcă liberatea de alegere impunându-vă tot felul de „adevăruri absoluteˮ, aveţi curajul să fiţi sceptici, răbdători, critici. La început va fi mai greu, dar rezultatul va fi unul pe măsură.

„Sistemul social îi obişnuieşte pe oameni să vadă funcţia, uniforma sau orice altceva ar mai putea fi ca dovadă a competenţei liderului şi, câtă vreme aceste simboluri, susţinute de către întregul sistem, sunt prezente, omul de rând nici măcar nu îndrăzneşte să se întrebe dacă împăratul poartă haine”.[2]

Încercați să vizualizați efectele pe care le are religia impusă în țara noastră. Copiii sunt luați de mici și „ștampilațiˮ ca făcând parte în mod necesar, obligatoriu dintr-un cult. La maturitate majoritatea dintre ei devin masa de manevră a liderilor de cult. Dacă popa spune că trebuie votat PSD-ul, majoritatea asta fac, pentru că așa au fost crescuți: cu ideea ca popa deține adevărul, popa are întotdeuna dreptate. În cultele neoprotestante e la fel: dacă pastorul spune ca trebuie să votezi la referendum, pastorul, care e „unsul Domnuluiˮ și „depozitarul adevărului absolutˮ, trebuie urmat orbește. Intervine, de fapt, un transfer de responsabilitate: individul e incapabil să ia niște decizii proprii, fiindu-i mai ușor să se lase condus, devreme ce acest lucru s-a întâmplat din fragedă pruncie. Vorba aia: „Dacă ai fost prostit de mic, la maturitate e floare la urecheˮ.

[1] René Girard. Violența și sacrul. pp. 160-161

[2] Erich Fromm. Anatomia distructivității umane. p. 183

Publicat de georgexul

Licențiat în Teologie Master de Cultură și Civilizație Ebraică (Vechiul Testament) Cursuri de Preistorie Biblică Cursuri Mitologie greco-romană Pasionat de literatură, teologie, filosofie, istorie, gătit, pisici, critică biblică Non-religios

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: