Răul care duce la bine

 Ni s-a spus deseori că „divolul trage la carul de biruinţă al lui Dumnezeu” sau că „Dumnezeu se foloseşte de oameni răi pentru a realiza scopuri bune”. Genul acela de sado-masochism, când acceptăm pur şi simplu să ni se întâmple lucruri neplăcute din partea unora doar pentru că „Dumnezeu vrea să ne înveţe ceva”. Personal cred că aceasta este o percepţie eronată, o percepţie inversă. Şi e „inversă” pentru simplul fapt că ne folosim de experienţă (adică de un rezultat al unor acte sau întâmplări) care se dovedesc a fi în folosul nostru, şi tragem concluzia că trebuie să fie ceva bun în „rău” devreme ce rezultatul e unul pozitiv. E aceași situație ca la individul care crede că „a ajuns bineˮ, pentru că l-a bătut taică-său când era mic. În cazul acesta bătaia a fost un lucru bun, devreme ce ea a slujit unui interes înalt sau unui scop înalt.

Dacă ne uităm, de pildă, la exemplul lui Iosif – tânărul evreu care trece prin tot felul de întâmplări nefavorabile şi rele şi ajunge în final guvernator al Egiptului – suntem tentaţi să credem că „Dumnezeu a folosit răul pentru a construi binele”. Textul spune însă că Dumnezeu „a transformat răul în bine”, nu că s-a folosit de el. Asta ce înseamnă?

În primul rând ca răul nu e generat de Dumnezeu, ci e ceva faţă de care Dumnezeu se situează antagonic, devreme ce îl transformă. Răul deci nu este un element al construcţiei binelui.

În al doilea rând, Dumnezeu nu are nevoie să se folosească de ceva – cu atât mai puţin rău – pentru a face ceva bun. Dacă ar face aşa ceva, inevitabil rezultatul va fi pătat de mijloacele (rele) care au fost folosite în atingerea acelui scop (bun).

În al treilea rând, folosind răul pentru a construi binele Dumnezeu însuşi ar încuraja răul că pe un „potenţial bine”. În plus, n-ar mai exista nici un reper al binelui şi răului, devreme ce orice rău poate să ducă, în final, la ceva bun.

Avem de-a facem, mai degrabă, cu un rău inevitabil în lumea dominată de păcat şi haos, dar pe care Dumnezeu în mod providenţial îl schimbă în favoarea noastră. Dar este răul ceva necesar, ceva fără de care binele nu poate exista? Categoric nu. Binele este anterior răului, cel din urmă fiind doar un „accident” nefericit care nu foloseşte binelui în mod necesar.

Publicat de georgexul

Licențiat în Teologie Master de Cultură și Civilizație Ebraică (Vechiul Testament) Cursuri de Preistorie Biblică Cursuri Mitologie greco-romană Pasionat de literatură, teologie, filosofie, istorie, gătit, pisici, critică biblică Non-religios

2 gânduri despre „Răul care duce la bine

  1. Nu există Binele Absolut, ci doar percepția noastră spune ca e necesar lucrul acesta sa existe ca să avem o înțelegere stabila cu privire la viata. Nu exista nici un reper al binelui. Nu ai explicat transformarea răului în bine. Dacă poți, atunci există un reper, un bine absolut, pana atunci este doar o interpretare morala, buna și excluvista pt promovarea unui Dumnezeu.

    Apreciază

Lasă un răspuns la georgexul Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: