Efervescența colectivă – calea imbecilizării personale

 Atâta în perioada Paştelui, dar cu atât mai mult acum, apar reacţii publice faţă de interzicerea adunărilor religioase sau despre condiţiile în care aceste adunări ar trebui să se desfăşoare. Atât din zona ortodoxă, cât şi din cea neoprotestanta, se observă o evidentă dorinţă de nesupunere faţă de deciziile autorităţilor. Şi unii şi alţii vor să ne spună faptul că pentru ei e atât de importanta credinţa şi comunitatea, că ar face orice pentru a relua activităţile colective anterioare acestei pandemii. Deci, credinţa puternică şi ataşamentul „faţă de Domnul” reprezintă motivul pentru care credincioşii doresc redeschiderea lăcaşurilor de cult. (Bine, nu credincioşii vor, ci în special liderii).

De unde vine dorinţa asta de „adunare”, de colectiv, de turmă, de gască? Credincioşii spun că e „de la Domnul”. Ştiţi comparaţia aia cu cărbunele care, dacă e scos din foc se stinge. Mai mulţi cărbuni aprinşi pot genera un foc mare. Toate aceste lucruri sunt adevărate şi reale. Aşa se întâmplă atunci când oamenii se adună: nişte indivizi anoști, lipsiţi de importanță, complexaţi chiar, pot deveni foarte importanţi doar pentru că fac parte dintr-un grup sau pentru că grupul le dă un anumit credit. Gândiţi-vă, de pildă, câţi din preoţii sau predicatorii pe care îi cunoaşteţi, ar mai fi avut ceva de capul lor dacă mulţimea, gloata, adunarea nu le dădea o importantă aproape… divină?! E o relaţie de reciprocitate: liderul se înalţă pe spinarea gloatei, iar gloata are nevoie de un lider care să le spună ce să facă, pentru că luaţi individual şi trataţi ca persoane distincte, mulţi dintre aceşti oameni îşi pierd direcţia.

„Oameni complexaţi, dominaţi de sentimente de vină, debusolaţi şi care au nevoie de ceva care să le ofere măcar un „sentiment de putereˮ.

În trecut cineva a studiat acest fenomen și i-a oferit un contur. Mă refer la acest fenomen religios  care cere în mod imperios o prezenţă colectivă. În sec XVIII, filosoful şi sociologul Émile Durkheim a constat faptul că un colectiv, o masă de oameni, produce un soi de efervescentă, numit de el „efervescență colectivă”. Vedem acest lucru pe stadioane, la concerte, dar cu atât mai mult în adunările religioase. N-ar fi atât de importantă această efervescență colectivă şi n-ar fi atât de dorită dacă ea, spune Durkheim, n-ar crea un sentiment de putere. Şi de fapt aici e problema: dorinţa de putere, dorinţa de control mai ales la cei care, în condiţii normale, nu prea au control, le e frică să fie liberi. Cum spuneam: oameni complexaţi, dominaţi de sentimente de vină, debosolati şi care au nevoie de ceva care să le ofere măcar un „sentiment de putereˮ. Nu e de mirare că în unele grupuri se fructifică sentimentul de vină, pentru că el atrage la rândul său nevoia de control care, în cazul colectivelor (religioase) e oferită de către lider. Acest lider ia locul masculului dominant din regnul animal, care controlează atât femelele, cât şi masculii, oferindu-le sentimentul apartenenţei la grup. Această apartenenţă poate înlocui chiar şi nevoia primară de sex, pentru că nevoia de semnificaţie şi de putere e superioară altor nevoi. Nu e de mirare că în majoritatea religiilor, controlul sexual joacă un rol predominant. Se întrevede chiar o reacție aproape obsesivă a cultelor în privinţa sexualităţii, mai ales a sexualităţii altora.

Deci, această nevoie efervescentă de colectiv reprezintă, mai degrabă, un reziduu primar, o reminiscență a vremurilor când tribul reprezenta întreg spectrul nevoii umane, când apartenenţa la un grup crea şi identitatea personală a individului. Această nevoie vine să înlocuiască anxietatea, lipsa de sens, sărăcia individuală şi personală, plasând individul în subordinea unei realităţi supra-personale care îi dă, cel puţin temporal, sentimentul unei identităţi.

Am putea spune că Dumnezeu însuşi se foloseşte de acest mod al oamenilor de a privi lucrurile, pentru a le oferi ceea ce le lipseşte prin intermediul unei adunări. Eu nu vreau să exclud această variantă. Ceea ce exclud eu e ideea că Dumnezeu însuşi ar dori ca oamenii să rămână în această stare dominaţi de tot felul de indivizi care îi transformă în nişte marionete. E îndoielnic că Dumnezeu care – din perspectiva creştină – şi-a oferit singurul Fiu pentru a-i ferici pe oameni, ar fi EL însuşi cel care promovează acest tip de manipulare ordinară. E îndoielnic că acest Dumnezeu ar accepta că oamenii pentru care Fiul Său a murit, să fie nişte mijloace în atingerea scopurilor unor indivizi meschini care s-au suit cu bocancii pe spinarea lor jupuindu-i de propriile resurse. În mod paradoxal, liderii înșiși se străduiesc să-i convingă pe oameni că Dumnezeu cere supunerea oarbă față de un cult, o religie, o idee, o doctrină și orice încercare de îndoială sau critică adusă acestei perpective reprezintă forme de rebeliune care vor fi pedepsite de Dumnezeu însuși.

Nu trupul naşte membrele, ci membrele aduc trupul în existenţa şi îl întreţin ca atare.

 Unii vor putea întreba: dacă adunarea nu e atât de importantă, eu ca individ de unde îmi iau resursele (spirituale)? Din relaţia cu alte persoane. Aceste persoane pot face parte dintr-un grup, dar noi nu avem relaţii cu grupul, ci cu persoanele din grup. Tocmai de aceea, imaginea cu tăciunele aprins care se stinge când iese din grup e una falsă şi distorsionată, pentru că grupul se formează din ceea ce dă fiecare persoană care vine în grup. Importanta trupului este dată de aportul fiecărui membru în parte. Nu trupul naşte membrele, ci membrele aduc trupul în existenţa şi îl întreţin ca atare. Valoarea şi calitatea persoanelor sunt superioare grupului.

În teologie, Dumnezeu se oferă pe Sine ca un „Celălalt” la nivelul fiecăruia în parte. Calitatea personală a individului este dată de această relaţie, nu de apartenenţa la un grup. Dacă lucrurile nu pleacă de aici, orice individ poate deveni parte a unei mase de manevră impersonală la îndemâna oricui. El crede că slujeşte unor interese reale şi bune, doar pentru că i se crează impresia că sprijină un ideal măreţ peste puterea lui de înţelegere. Şi tocmai în asta constă şi puterea minciunii: impresia falsă că individul slujeşte unui ideal înalt sau că se sacrifică pe sine unei cauze superioare sieşi. Observaţi că e inversul a ceea ce Dumnezeu a făcut: în timp ce Cristos s-a făcut Om ca să slujească oamenii şi nevoile lor, omul crede că trebuie să depăşească aceste nevoi şi chiar propria umanitate. Asta face toată viaţa, iar la mormânt, alţii după el vor spune că „şi-a sfârşit alergarea şi a păzit credinţa”, dar care alergare şi care credinţa, nici el nu ştie.

Publicat de georgexul

Licențiat în Teologie Master de Cultură și Civilizație Ebraică (Vechiul Testament) Cursuri de Preistorie Biblică Cursuri Mitologie greco-romană Pasionat de literatură, teologie, filosofie, istorie, gătit, pisici, critică biblică Non-religios

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: